joi, 6 septembrie 2018

Cândva aveam o casă la marginea lumii


și toate cărămizile stoarse înainte de vreme ștergeau rosturile împietrite în timpuri lungi
cuvintele creșteau drept ca între urmele făcute de acul de cusut al bunicii
într-un crepucscul izgonind fluturii din lumină
prelungindu-le tinerețea peste infinuri
astăzi, inima ei ar fost mai vie, mai dulce ca vinul vărsat pe pământ rece

astăzi,
o toamnă învelită-n pansamente ca un fluture de grădină
proaspăt ieșit din cocon și-a luat zborul
mai sus de stele –
gropi de lumină în depărtări
la miezul nopții când fericirea este aprinsă în ultima respirație
și praful căzut între ferestre

ochii mei se opreau ca două lanterne
mereu în dreptul icoanei cu ochi de sticlă
în spatele căreia am măzgălit o cruce palidă
dar care sângerează uneori când mă gândesc la rugăciunea șoptită a bunicii

pe patul de moarte, i-au murit cuvintele
dar ochii ei îmi vorbeau ca dintr-o lume a flăcărilor felinar
chipul ei de zăpadă –
ostenit
îmi șoptea apăsându-mi trupul pe drumul neîntoarcerii

și dacă sărutul meu ar fi vindecat-o de moarte
mi-aș fi părăsit sufletul în cerul încăperii sihastre
cu îngeri de ceară topindu-și degetele pe buzele ei fierbinți
unde viața s-a refugiat ca pentru ultima oară
și mă privea fix
din colțul casei părăsite de la marginea lumii.



miercuri, 15 august 2018

Pasărea cameleon


Mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângăiau tăcut

*
în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele

*
o să-ți adun cuvintele
și cele nespuse
semănate-n răuri tulburi

*
viața ta s-a scos la mal
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*
cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*
uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru- ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe-
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au carne
nici pereți care să se dărâme

*
și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu, nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit

*
o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceași masă cu poeții
Când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit.
Abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile.



duminică, 17 decembrie 2017

Pasărea-tunel

Sunt aproape de miezul vieții,
o zi ocrotind sângele ce stă culcat,
cu inima deșartă
topind zăpada cerului de pe urmă

de când te cunosc
mi-am lipsit sufletul de paza îngerilor
am stat singură construind valuri din
restul copilăriei mele

tată,
ție încă nu ți-am scris niciun poem,
din păcate glasul meu îți sevește drept miez duce,
cu înțelesuri adânci

uneori te văd și când închid ochii,
și când lumina devine șubredă
traversând culoarul prelins dintre gânduri
și sigura dovadă a existenței mele
este timpul ce m-a scobit în goană
și m-a făcut femeie
departe de casa mea.

Tată,
m-am făcut o întindere peste mări,
și tu nu trebuie decât să-ți întinzi mâna.

joi, 21 septembrie 2017

Opaque

Te văd în liniște,
te văd și oasele-mi coboară întru dezastru organic.
Nicio scândură udată de ploaie,
nicio urmă de dragoste
ca și cum tot noroiul și focul acestei lumi frivole
s-ar prăbuși sub piele într-o lumină perfectă, descompusă,
zdrobită între ziduri și lacrimi.


Atomi mici de ploaie, camuflați în ochii trecătorilor.


vineri, 1 septembrie 2017

Poemul de hârtie

Ochii tăi se arată
ca o dezlegare din vârful luminii.
Te văd și brusc sufletul meu s-a făcut o pasăre de sticlă,
ce zboară în tundra singurătății. Am umblat în pustiu, cu gândul
doborât de viață. Așa te-am cunoscut, ca o noapte
din care însuși întunericul se rărește
până la inimi.

duminică, 9 iulie 2017

Trecerea peste inimi

E bine că te cunosc.


Înainte să-mi închid ochii,
o fracțiune în care memoria se dezvelește
de vălul lăuntric din dorul ce își duce fiii acasă
dintre toți călătorii pe pământul uitării
tu ești acea liniște care apare din nimic,
care se ridică peste umbre, precum un înger
care ține în mâna sa bucăți
din sufletul meu nimicit
desfăcându-mi cu grijă primele straturi de răni
care s-au așezat peste viață

Glasul tău îl port când mă opresc în întuneric
să deschid ferestra către sfârșit,
către toate căderile care mi-au rămas
să le amestec în sângele meu.

Sunt așa aproape de tine încât
nu mai pot desluși între vis
și ceea ce îmi întrece plăsmuirile fecunde,
nesupuse nici unor legi.

Când te privesc simt o căldură
care ține să mă înece
în întregime,
în imensitatea unor așteptări fluide și coagulante. Ca un fluture
destrupat, din care a mai rămas doar neputința din zbor.


joi, 29 iunie 2017

Solitarium

Dincolo de aceste drumuri
care se despart în vânt, în glasul
cel trist făcut din această suflare caldă
precum adăpostul pe timp de furtună
mintea mea mă trădează
mă strânge
din măruntaiele nopții
și-i așa de liniște,
încât gândurile alunecă-n într-o rană nouă
mai ușor
decât săgetarea unui neprihănit
în inima întunericului.
Această liniște mă apasă,
așa cum sigur mi se întâmplă când adorm iar cele mai
importante lucruri pândesc
din oglindă.