joi, 12 decembrie 2013

Însemnări cu trupul meu

Port o bucată de adânc în care se prăbuşesc bărbaţi
în mine nu se nimereşte nimic.
Toată dragostea şi-a tras căciulă de lână,
adorm într-un pat cu trupuri trase larg peste pături, cu becuri stinse
în fiecare închipuire a întunericului.
E atât de frig că sângele se ghemuieşte în camera lui.
Ferestrele vânează anotimpuri, oameni, suflete revenite
într-un suspin,
la primul sărut plămânii reci încep să-şi facă cuib într-un păianjen
cu-n fir de culoarea amorţelii.
Degetele mele tac. Te sorb la sfârşit
cu o-nghiţitură mică
te duc pe canalul ameţelii, visăm singuri în aceeaşi minte
de câte ori ne-am iubit cu perdelele trase,
şi ne vedeau oamenii singuri.

Adun aşezămintele calde,
mâinile calde,
cadavrele calde.
Totul mai cald decât propria-mi carne în care mă plimb cu dragostea pe furiş
să nu-i dea nimeni de urmă.

Şi merg şi merg pe drumul topirii, pe drumul sângelui, pe drumul soarelui cu 1000 de ochi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Când nopțile sunt prea lungi să mai fie scrise

știm că aparținem ierbii când  tristețea este un substitut propriului labirint.  Când intri în vis, de fapt intri în mintea propriei singură...