miercuri, 22 ianuarie 2014

Eyes to set kill

E ceva frumos la setea ta. 
Încerc să dau de timpul
în care îmi ascundeai trupul sub pătură,
să nu se frământe de prea multă boală.
Te iubeam cel mai mult la ora 15.00,
înainte să vii acasă, înainte să deschizi uşa,
să intri în cameră, să mă săruţi.
Te aşteptam ca un sâmbure în care încolţesc viermii iar
apoi fructul din jurul lor.
Totul era dulce.
Suflarea plămânilor tăi, 
amintindu-mi de ce cerul e singurul albastru
în care nu se poate pescui.
Eram muşcaţi din acelaşi rând de momeală,
în care ne întreceam sufletele uriaşe.
Creşteam odată cu universul
şi îi vorbeam despre cum se face dragoste.
Era de la sine înţeles că mărginirea e doar un sinonim
pentru „nu mai pot, adâncul în care m-a plămădit
 mama a ajuns până la mine şi nu voi scăpa”.
Aici mă termin.
Aici viaţa mă întrece,
mă jupoaie de tot ce am mai bun,
de tot ce am mai prost,
ca o tăietură care mă scoate în afara mea.
Acum am devenit un egoist, cu aripi.

Îngerii mă spală pe picioare şi mă urăsc.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu