Aş putea să scriu poezie, dar oare cum ar fi să scriu
despre poezie? De unde aş începe? Poezia ia naştere de la un anumit grad de
conştientizare, citându-l pe Camil Petrescu „Câtă lucidiate, atâta conştiinţă,
câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”. Aparent pare simplu, să
scrii. Dar când tot procesul eşti tu, singurul care se scrie, fără cerneală,
lucrurile se schimbă. Ce vedeţi voi este un material, ce văd eu este o dâră de
sânge, care picură alimentând o inimă nesătulă.
A scrie poezie este în primul rând un act de curaj, ca şi
cum te-ai pune în faţa unei oglinzi în care te poţi vedea aşa cum eşti, lipit
de trupul tău pentru o vreme, suficient cât să atingi veşnicia; este un act de
sinceritate, de cunoaştere, de recunoaştere şi de acceptare (poate chiar un soi
de rezolvare). Cu aceleaşi cuvinte poţi construi la infinit o lume alternativă,
până îţi iese. Asta îmi place când scriu, că am putere şi că sunt liberă, că am
o „proprietate” la care nimeni nu-mi poate pune sechestru şi cel puţin este mai
trainică decât mine. Dar, totuşi, cititorule, ai putea spune, că nu poţi locui
într-o poezie, că nu te poţi înveli cu o poezie, că nu poţi dormi pe o poezie.
Atunci, la ce-i bună, poezia asta? Nu ştiu, poate la ceea ce e bun un tablou, o
muzică bună, o carte superbă sau orice altceva care uneori simţi că e adevărata
ta casă.
Sunt multe feluri de a te hrâni, şi multe feluri de a
rămâne flămând, într-o lume în care viaţa se concentrează pe umplerea unui
stomac, cu tot felul de „rahaturi” inutile. De aceea cred că poezia merită şi ca
întotdeauna va merita. Acolo, e ceva rupt din sufletul tău care continuă să
trăiească şi după tine, aşa cum a trăit înaintea ta.
În ceea ce priveşete poetul, existenţa lui este părăsirea,
fiindcă numai în acest fel poate trăi, prin asumarea singurătăţii, a clipei
care îl lasă să se ducă (ori să seducă; sfatul meu, nu încerca niciodată să
înţelegi un poet).
E foarte dificil să dai formă şi chip trăirilor, să
sculptezi în material invizibil, e şi riscant pentru că jonglând cu cuvintele,
rişti să le scapi, dar e fascinant momentul în care te prinzi într-o idee şi
rămâi acolo, capturat ca într-o fotografie, pe care o poţi privi oricând (dacă
ai face poză unui poem, oare cum ar arăta?); interesant este faptul că fiecare
cititor/privitor găseşte acolo altceva, în funcţie de adâncimea lui. Încerc să
nu forţez cuvintele, cu toate că am o plăcere deosebită să las cuvintele în
durerea lor, să le testez limitele mai ales până unde şi cât pot duce. Cuvinte
simple, da, ăsta e secretul, fiindcă ele nu-s pretenţioase şi pot îndura
mult(e).
Poetul este prin excelenţă un lucid, care vede lucrurile
aşa cum sunt, nu aşa cum par, de aceea e etichetat drept ciudat şi de
neînţeles. Imaginaţi-vă dacă dintr-o dată, toată lumea s-ar trezi cu ochii
liberaţi de ceaţa superficialităţii, cam câtă fericire s-ar vedea pe chipurile
lor?
Suntem prinşi în viaţă ca într-o pânză de paianjen, şi
culmea nu moartea ne pune capăt ci existenţa însăşi, zbaterea pentru fericire.
Şi lumea e frumoasă, tocmai pentru această zbatere fiindcă implică dedicare,
talent, dăruire. Te dai lumii fiindcă şi lumea te-a dat. Asta e legea acestui
univers. Eşti important, orice ai fi, oricâte bătăi au aripile tale în memoria
uriaşă a acestei lumi. Nu te irosi. Priveşte fiecare lucru ca şi cum l-ai vedea
prima dată, minunează-te! Frumuseţea este la orice pas, nu trebuie decât să fii
atent. Ăsta e poetul, omul care se
minunează, care e atent, cu toate că de multe ori pare că e cu capul în nori.
Poezia mea e mai bună decât mine, cu siguranţă. Ea nu
suferă, nu are decepţii, nu se gândeşte ce o să facă mâine la ora asta. Este
completă. E ciudat cum în toată imperfecţiunea noastră putem crea ceva care să
ne depăşească, ceva care să fie mai bun decât noi, sau cel puţin să simţim
acest lucru. La fiecare poem scris, am impresia că n-aş mai putea scrie nimic
niciodată, e o senzaţie de goliciune extremă, ca şi cum gata, s-au terminat
toate cuvintele şi nu mai e nimic de spus, de scris. Dar se întâmplă un
miracol, tot acest „nimic” pe care-l simt, e doar etapa de reflux, a mareei
care se numeşte inspiraţie. Apoi te izbeşte, cu putere şi nu poţi face nimic,
decât să aştepţi.
Eu cred că oricine poate scrie poezie, că poate scrie
orice, singura condiţie e să fie sincer. De aici porneşte totul. Mă uit la
mine, asta sunt, cum aş putea să scriu despre asta? Până unde rezist să mă
privesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu