She real

Azi a fost o zi în care am învățat infinitul pe degete.

Mi-am lăsat sufletul acasă,

nimeni nu a făcut nimic cu el.

Dragostea mea este un bărbat care apune odată cu soarele.

Moartea mă intuiește, îmi știe numele și se joacă.

E cel mai încântător copil și căștigă

întotdeauna. De câte ori m-a prins în brațele greșite, mi-a făcut cu ochii

și mi-a spus: mai ai timp.

Tu du-te și fă-te că trăiești, te vei crede până la lacrimi.

Apoi, vei întâlni dragostea și vei răsturna începutul în hainele tale.

așa încât

totul va mirosi a proaspăt cosit după tine.

Acrilic

E mai bine să știi că n-ai nimic de pus peste viață

că într-un fel totul se așează peste noi ca într-o îmbrățișare perfectă, în care

simți mintea celuilalt gonind în mintea ta.

Prin degetele lui se scruge lumea, nici eu nu am scăpare.

În visul meu plouă și oamenii înfiază morminte, ajung să le iubească

ca și când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea

respiră ușurată.

Lumea pe care o știm noi

se va sfârși

când mamele își vor privi-n ochi fiii și fiicele și nu-i vor recunoaște.

Dragostea pe care o știm noi se va sfârși

când nu va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul se va fi secat între oameni.

Iubiții se vor descălța de pantofii lor și vor umbla pe sânge.

Va fi singura lecție despre suprafață, despre credință și despre dragoste.

Atunci, abia atunci

toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferați.

Sfârșit

Urc, urc cu întrerupere.

Mă adăpostesc cu sângele la vedere, hrănesc brutele din palmă,

mă recunosc ca într-o oglindă cu miez descompus.

Totul se ucide în gândul lui Dumnezeu.

Minutul asta are muzica lui, sufletul lui, crima lui.

E atâta culoare în respirația ta

și numai eu o văd.

Nu trece mult timp, pe care îl ținem în brațe și spunem că

este al nostru. Atât avem despre noi și nimeni nu știe.

Am făcut o biserică în care să trăim

ca doi muritori în care viitorul nu moare.

Acolo este duminică în fiecare zi.

Atât am apucat să știu despre viață.

Sunt frumoasă

și dacă mai aștepți puțin, întunericul

face coajă pe tăcerea mea. După aceea, sunt cea mai netedă femeie,

care se mută într-un gând

cu toate valizele ei de-o viață.

Sunt frumoasă

și nu am nimic de astâmpărat la această frumusețe.

Cadavrele curg

în lacrimi

până nu mai rămâne nimic de plâns. Până s-a plătit totul

și lumea își învață moartea pe de rost.

Sunt femeia

cea mai răpită din anotimpul ei.

Din galeria cu pietre care nu lovesc

s-a întâmplat să cred că

genunchii mei neascultători au rămas o cărare pe care nimeni

nu îndrăznește să umble. Nimeni nu îndrăznește să mă ducă în spate.

Lumina e prea grea și nu poate fi ținută

nici deasupra, nici dedesubt.

Cine înțelege cadavrul din care cad ce ajunge să se furișeze în mine?

Instinctul meu este femeia care face dragoste

cu moartea de gardă. De câte ori alerg cu ochii înțepați

îmi aduc aminte că ulcerul are gust de viață și e suportabil.

Secret mai mult drum, oaselor acestuia. Nu obosesc, decât atunci când

soarele este înghițit de lumina lui și noaptea

se uită.

S-a întâmplat să mă

trezesc în acest vis și de atunci să tot dorm.