E mai
bine să știi că n-ai nimic de pus peste viață
că
într-un fel totul se așează peste noi ca într-o îmbrățișare perfectă, în care
simți
mintea celuilalt gonind în mintea ta.
Prin
degetele lui se scruge lumea, nici eu nu am scăpare.
În visul
meu plouă și oamenii înfiază morminte, ajung să le iubească
ca și
când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea
respiră
ușurată.
Lumea pe
care o știm noi
se va
sfârși
când
mamele își vor privi-n ochi fiii și fiicele și nu-i vor recunoaște.
Dragostea
pe care o știm noi se va sfârși
când nu
va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul se va fi secat între oameni.
Iubiții
se vor descălța de pantofii lor și vor umbla pe sânge.
Va fi
singura lecție despre suprafață, despre credință și despre dragoste.
Atunci,
abia atunci
toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu