luni, 21 iulie 2014

Aceiași oameni

Sunt acasă. Nimic nu-mi aduce aminte de visul acestui oraș
în care am crescut până la vârsta unui capăt
de soare. Prima lumină care m-a născut a fost negată de toți filosofii lumii.
Ei spuneau că întuneric este și cu ochii deschiși
și mai ales ziua când toată efemeritatea încape într-o femeie superbă
și exilată în pupila unui contrabandist de mătăsuri.
Așa femeie în care să-ți îngropi teama și gustul
pentru moarte să găsești și să nu faci nimic. Să-i legi frumusețea de întuneric
și s-o visezi.

***
Bunicul fuma întotdeauna pe stomacul gol
zicea că în felul asta înlocuiește moartea cu un gând viu și șubred despre
război și femeie. Că una e cealaltă minus morfină. Că cealaltă e una plus sânge.
Că viața clocotește mai ales când ești pe fugă. Mizerile sunt arse, te cureți într-un iordan
cu apă în care a plâns Dumnezeu. Și bem și ne săturăm de această viață.
Nu mai avem răbdare,
să se stingă fumul. Nu mai avem plămâni pentru fum.
Nu mai avem rezolvări decât gândul unei zbateri pe targă.
Resturi.

***
Tot bunicu a zis că o să mă fac mare. Părea un povestitor
cu vocea acoperită. Într-o zi n-ai să te recunoști îmi spunea. Tu nu vei trăi decât o seară.
Tu vei cunoaște
fiecare adevăr cu picioarele reci și cu ochii fierbinți de ceea ce se vede și
Antonia, când va trebui
o să taci.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu