duminică, 3 august 2014

Tot ceea ce nu-i real (suplinește perfect și până la capăt o lume în care te frângi)

În poemul acesta se vorbește despre viața mea.
Zidul lumii care trece prin mine și uneori plânsul. Am atâta loc
să scriu alb și monoton despre vară,
despre stelele care se văd cât ochii mei au lumină,
în rest nu mai contează nimic.

Nimic e singurul prieten căruia i-am învățat numele și azi îl sărbătoresc. 

Un om care iubește
salveză moartea și resturile se uită. Uneori plânsul își face loc
și scriem alb și monoton despre viață
despre ochii care aduc sufletul lumii într-un punct negru și
omorât pe drumul stelelor plângătoare. 


Un comentariu:

  1. Perfect. Ce bogatie sufleteasca! Citind aceste poeme, imi dau seama ce mai abstractizare, mai precis ce mai reductionism comiteam cand, gandindu-ma la sufletul fetelor pe care le iubeam, mi-l reprezentam ca un recipient al adorarii mele si atat. Apreciez, de asemenea, faptul ca nu te cantonezi doar in realitatile poeticesti ale vietii sufletesti. Casa nu mai vorbim de supletea fara gres a frazarii.

    RăspundețiȘtergere