miercuri, 17 decembrie 2014

Succes, Eșec și Mitul lui SISIF

“Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, pa­tru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vi­neri, sâmbătă în acelaşi ritm — iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne po­menim întrebându-ne „pentru ce?”

Intro: Acest text este un soi de work in progress, de aceea n-am reușit decât să-l încep; în fiecare zi aș putea adăuga câte ceva: o idee, o impresie, o frustrare, un gând care să merite sau.... nu.
Nu mi-am propus să ofer definiții sau cercetări în ceea ce privește succesul și/sau eșecul. Rândurile care urmeză nu reprezintă decât viziunea mea personală, deci nu aștept ca cititorul să fie de acord cu ceea ce cred (și am încercat să coagulez sub gluga acestor cuvinte).

Într-o lume în care toți dorim să reușim, eșecul este necesar și în consecință funcțional. Cum ar arăta o lume în care toți am fi fericiți? Utopică și dureros de îngustă, ca să nu spun că durata ei ar depăși probabil cu o fracțiune de milisecundă bătaia de aripă a unei păsări colibrii; în primul rând pentru că toți oamenii se află într-o relație de interdependență unii față de alții, adică fericirea/nefericirea ta, este în legătură cu fericirea/nefericirea mea.

Oamenii care au trăit acum 1000 de ani sunt în legătură cu oamenii zilelor noastre și cu oamenii de după zilele noastre, din punct de vedere istoric, geografic și social (omul de afaceri X, cu cerșătorul de la colțul străzii): toți avem în comun cel puțin un singur aspect: suntem pionii aceluași joc, care se numește viață și în consecință ne influențăm reciproc, în calitate de date ale aceleiași probleme. De ce ne-ar interesa bunăstarea celor din jur? Probabil mulți ar afirma că din spiritul generozității și al altruismului, pe când în începuturile ei, grija pentru cei mai „nenorociți de soartă” pornea de la un interes pur și simplu egoist- dacă lor le este foarte rău, nici nouă nu ne va fi foarte bine.

Indiferent de ceea ce am găsit, niciun sistem politic nu a reușit să ne facă pe toți fericiți, sau măcar mulțumiți de nivelul nostru de trai, acest lucru ar fi ideal, cu toate că asta ar însemna normalitate și din păcate majoritatea sunt nefericiți și în consecință nemulțumiți de felul în care trăiesc; de faptul că idealurile lor sunt undeva așezate într-o vitrină de sticlă, iar ei trecători care privesc. Cred că individul este suma a ceea ce societatea vrea de la el (concretizată prin ceea ce alţi indivizi/sisteme sociale vor de la el: familie, şcoală, comunitate, loc de muncă etc.)  şi ceea ce el însuşi doreşte de la sine, aici aflându-se într-o postură eternă de compromis: chiar dacă vrea şi are toate aptitudinile necesare să se facă pictor, n-are decât, e liber;  dar cu posibilitatea de a rămâne falit de „amorul artei” şi cum azi nu mai e romantic să nu ai bani... mulţi dintre cei care ar putea să creeze ceva valoros sunt nevoiţi să aleagă între a supravieţui şi a trăi (bine).

 Munca e bună, dar când nu mai ai timp de sufletul tău şi al altora, ce faci? Unde găseşti acel echilibru, între tine şi ceilalţi? Faţă de cerinţele societăţii, avem două alternative: le acceptăm (ne conformăm, acceptând mijlocele legitime prescrise de societate pentru a le atinge cum ar fi: absolvirea unei forme de învăţământ şi încadrarea într-un loc de muncă) sau le ignorăm (prin modalităţi precum: inovare, evaziune, retragere sau rebeliune)
Dar cum măsurăm succesul? Societatea noastră (cea de toate zilele) tinde să pună mai degrabă preţ pe cât (produce individul) şi mai puţin pe cum ajunge la rezultatul dorit. Lumea te „judecă” după aparenţe. Un elev bun, este cel care are un carnet cu note bune şi foarte bune. Este clasat după performaţa pe care o are. Creativitatea o fi importantă, dar să nu treacă de convenţional, să nu şocheze.  Rezultatul contează, nu (prea) şi mijloacele.          

Zilele astea, după ce am citit o postare în legătură cu principiul meritocrației și dacă într-adevăr acest concept există nu doar în tratatele de sociologie, m-am gândit că merită să abordez acest subiect. În calitate de tânăr care se străduiește să-și depășească condiția, să fie mai mult decât a fost programat, pot s-o spun (cu toată teoria și experiența până la care am ajuns în momentul de față) că este dificil și aproape imposbil să te realizezi într-o țară în care un indvid este apreciat din punct de vedere cantitativ și nu calitativ, în funcție de resursele materiale și fianciare și nu de preocupările intelectuale/culturale.

Vrei să ai un loc de muncă demn de pregătirea ta, aplici CV-uri, mergi la concurs și descoperi cu stupoare că nu contează câte articole științifice ai publicat, sau că ai o diplomă de performanță științifică în domeniu, pur și simplu ești prea “în afara” standardelor stabilite de majoritatea angajatorilor. Dezamăgirea crește când vezi că apar în față persoane care pe lângă faptul că nu au o pregătire în domeniu sunt angajate pe baza unor recomandări sau “calități” căutate de angajator (cum ar fi orientarea politică, religioasă etc.) care n-au niciun punct în comun cu profesionalismul. Și culmea, ți se mai spune și în față: “știi, noi nu avem voie să scriem în anunț, dar adevărul e că avem nevoie de o persoană de confesiunea cutare”. Consider că demnitatea, cu toate nu are număr de cont este mult mai importantă decât suma tuturor lucurilor peste care se așează praful. 

            Atunci stai și te întrebi, mai merită să rămâi în această țară? Evident că odată cu nivelul pregătirii și pretențiile cresc (un loc de muncă stabil și cât de cât bine plătit) dar în România, din păcate, un tânăr este învățat să nu aibă pretenții, ci dimpotrivă să se mulțumească cu puțin.  
Tinerii sunt oare încurajați să își aducă aportul în folosul acestei țări? Răspunsul meu este: nu. Cei care rămân sunt fie prea optimiști, fie prea realiști să constate că de fapt lumea aceasta întreagă nu este decât un circuit care se alimentează din noi și cu noi: și că de fapt oriunde ai merge, ești forțat să te “consumi” pentru ca ceva să funcționeze cât de cât sau deloc.

Plec acum sau plec mai târziu? Aceasta e întrebarea. Până una alta, am să mă delectez cu un nou capitol din „Ființă și Timp” de Martin Heidegger.



Un comentariu:

  1. Depinde de ce iti doresti de la viata. Eu pot spune ca am avut posibilitatea sa plec, dar mi-am dat seama, ca pana la urma, nu cantitatea banilor ma motiveaza, ci relatiile, oamenii. Si oamenii din afara mi s-au parut mai reci, mai seci, mai roboti. Poate sunt superficiala sau poate nu mi-am dat timp sa ii cunosc, dar, de obicei, la mine functioneaza impresia de la prima vedere ...

    Si chiar daca la inceput am lucrat in invatatmant (unde profesorii incepatori au salariile mai mici decat muncitorii necalificati) si chiar daca am facut si meserii sub calificarea mea, am ales sa raman deocamdata aici ... nu pot sa spun inca precis de ce. Poate ca si eu am destule motive sa plec, dar incerc sa ignor mizeria si raul din jur si sa vad jumatatea plina a paharului. Daca as fi plecat, cu siguranta m-as fi simtit dezradacinata, chiar daca as fi castigat mii de euro.

    Sunt de acord cu tine, ca de multe ori, in tara, nu ne sunt recunoscute studiile, ca uneori trebuie sa inghiti multe, sa ai colegi badarani, neciopliti, parveniti ... dar asta este ... traim in Romania si daca noi plecam, cine sa mai schimbe starea lucrurilor de fapt.

    Parerea mea este ca poti pleca pentru o perioada, cat esti tanara ca sa poti sa-ti faci un rost, dar ai sa vezi, vorba cantecului, ca pana la urma, "tot acasa o sa te-ntorci" ....

    RăspundețiȘtergere