te visam lângă apă

o lume despărțită de ziduri și ceva călduros care să ne

strângă rănile

iar eu

micuță și prăpădită cum sunt

nu-mi pot aduce aminte cum arătau ochii tăi

dacă priveau în gol sau dacă pur și simplu

lunecau noaptea-n râuri negre

ca niște locomotive uriașe

în care se lasă liniștea

singura stare care doboară

vagoanele răsfirate pe câmpul de maci peste care plouă nopți la rând

și acum florile se întunecă

și se sting

te visam lângă apă, trupul tău era o fântână lângă care mă opream din

când în când. Îmi cădea părul peste umeri, tu îmi spuneai c-ar fi mai bine să-l tai

măcar dacă o fi să plouă

cerul nu se va întrista

învățam despre greutatea cuvintelor

printre cărți și lacrimi.

Mă vedeai cum cresc și când nu eram atentă îmi puneai

pietre în rucsac

dragostea

tot ce ne rămâne

după ce creștem și murim

despărțiți de ziduri și ceva călduros care ne umple rănile.