sâmbătă, 3 septembrie 2016

unul dintre lucrurile mele preferate despre viață

e atunci când închid ochii.
Lumea devine o renunțare.
Infinitul tulburând oceanul întunecat.
Ne substituim rosturile și în loc de ochii noștri închiși, o formă de visare se prinde-n viteză.
Cât trăim, viața întreagă ne este o coajă în care ne lăsăm inimile să plutească. Aerul din sânge, abandonul, întunecarea. Concepte pe care le intuim în mințile noastre răstignite într-un context mărginit. Locul meu este acolo unde munții cresc în adâncime, unde viața alunecă între o respirație și o închidere totală simțurilor. Poveri care construiesc limitările. Orizontul albastru cât vezi cu ochii. Te oprești. 

Rugăciunea ta n-a fost nicicând mai aproape de Dumnezeu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu