când pun capul pe pernă
îmi desfac visele,
tu adormi pe-o parte
privind îngerul din fereastră.
m-ai spus că poezia nu ține de
suflet
că noi nu avem nici har, nici
lumină, nici întuneric destul ca să
pășim în ele ca-ntr-un templu
vast,
cu aripi proaspăt ieșite din
noroi.
umblăm tăcuți,
mâinile noastre făcute din rouă
și ceva ascuțit
să ne aducă aminte că nu suntem decât resturi
dintr-o visare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu