Întru slova mărturisirii

E cald și mărturisesc că rănile sunt mai dulci 
când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă peste pământul uitat.

Pașii tăi ocolesc apele întunecate

și risipirea văzduhului. 
E timpul despărțirii.

Temeri dezvelindu-și carnea fragedă. 
Ne desprindem de miezul luminii, de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet. 
Între certitudini și îndoieli, picură întunericul. 
Dar Tu mi-ai îmbrățișat gândurile, 
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi. 
Mi-ai atins liniștea,dincolo de valurile înstrăinării.

Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară

spălați în zăpada cea rece.

Chipul Tău

oglindit în adâncuri, vărsând viață peste tot ce a obosit.

Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde tot așa

gândurile noastre ne topesc în pădurile

arse. Ceva îndepărtat să ne aducă aminte

că tot ceea ce iubim

ne vindecă de moarte

ca o tandrețe sfântă.