și toate cărămizile
stoarse înainte de vreme ștergeau rosturile împietrite în timpuri lungi
cuvintele creșteau
drept ca între urmele făcute de acul de cusut al bunicii
într-un crepucscul
izgonind fluturii din lumină
prelungindu-le
tinerețea peste infinuri
astăzi, inima ei ar
fost mai vie, mai dulce ca vinul vărsat pe pământ rece
astăzi,
o toamnă învelită-n
pansamente ca un fluture de grădină
proaspăt ieșit din
cocon și-a luat zborul
mai sus de stele –
gropi de lumină în
depărtări
la miezul nopții
când fericirea este aprinsă în ultima respirație
și praful căzut
între ferestre
ochii mei se opreau
ca două lanterne
mereu în dreptul
icoanei cu ochi de sticlă
în spatele căreia
am măzgălit o cruce palidă
dar care sângerează
uneori când mă gândesc la rugăciunea șoptită a bunicii
pe patul de moarte,
i-au murit cuvintele
dar ochii ei îmi
vorbeau ca dintr-o lume a flăcărilor felinar
chipul ei de zăpadă
–
ostenit
îmi șoptea apăsându-mi
trupul pe drumul neîntoarcerii
și dacă sărutul meu
ar fi vindecat-o de moarte
mi-aș fi părăsit
sufletul în cerul încăperii sihastre
cu îngeri de ceară
topindu-și degetele pe buzele ei fierbinți
unde viața s-a
refugiat ca pentru ultima oară
și mă privea fix
din colțul casei
părăsite de la marginea lumii.