Mi te strecori în vis,
în gândul cel mai aproape de marginea pământului,
luminos și clar ca o petală de vară cenușie,
în mâna Lui Dumnezeu,
să-mi spui că umblarea pe apă este doar o
aprindere ce se naște din convețuirea sufletului cu seninul,
poate o fi chiar viața prin care ne înmuiem
degetele
îndeajuns să lăsam dragostea să ne coacă,
iar apoi să rodim
în tăcere.
M-a găsit setea, în purtarea ireproșabilă a
sfinților,
risipind întunericul și toate umbrele care m-au
ascuns frumuseții.
Te privesc iar ochii mei trec de camera îngerilor,
te urmez cu toată dragostea unei mame în care
viața se întoarce de pe-o parte pe alta să-și găsească cel mai bun loc în
lumină.
Tu ești micuță acum
dar totuși ai învățat că zborul este o dimineață
în care umbrele se topesc.
Cu imaginea vieții îngropate în pulberea de pe
stradă,
cuvintele noastre
limpezesc visul din urmă.
