duminică, 13 septembrie 2020

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

                                   

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.
 
Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.


marți, 11 august 2020

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă, mușcând din odihna apelor. 

Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.

Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață. 

Brusc, frigul se dezvelise de el însuși, nemaiavând nicio putere. 

Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii

iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot de lumină.

Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o ploaie mult așteptată peste pământul însetat

buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic nu mai ocolește întunericul.

Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în nesomn. 

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se risipească toate umbrele. 


În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare. O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag. Totul ar fi curat și alb, iar peste tulburările noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.


Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se poate privi are numele chipului Tău.       


                                   

Când nopțile sunt prea lungi să mai fie scrise

știm că aparținem ierbii când  tristețea este un substitut propriului labirint.  Când intri în vis, de fapt intri în mintea propriei singură...