Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă, mușcând din odihna apelor.
Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.
Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață.
Brusc, frigul se dezvelise de el însuși, nemaiavând nicio putere.
Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii
iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot de lumină.
Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o ploaie mult așteptată peste pământul însetat
buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic nu mai ocolește întunericul.
Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în nesomn.
Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se risipească toate umbrele.
În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare. O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag. Totul ar fi curat și alb, iar peste tulburările noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.
Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se poate privi are numele chipului Tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu