marți, 4 august 2015

Untold

Câteodată visez
acele locuri albe,
rămășițele spitalelor în care veneam să privesc
cum viețile sunt salvate și ulterior părăsite
vedeam oameni triști, tăcuți
în gândurile lor și parcă toată lumea se termina fix în acea zi, nu mai era timp de rămas bun
sau de dragoste
poemele erau pictate cu sânge și se pierdeau
în patul uitării
răsfoiai fotografii și în fiecare duminică te duceai să aprinzi o lumânare pentru cei dragi

nimeni nu se poate sătura la infinit numai din bunătate
uneori ajungi să-ți pui mâinile în cap și să te mulțumești că muzica nu te-a ocolit
nici măcar cuvintele
sau greutățile vieții

totul este o epuizare de primă clasă
iar tu ești amorsat cu
îndurări și curaj să-ți tolerezi sufletul
înainte să închizi ochii

ceea ce am adunat e vânt ce trece prin tot omul și nimeni nu va ști
câte stele ni se plimbă sub haine când trupurile noastre ne strivesc
ca două rubine în delir
așa cum
fierul se topește în rugină
adulmecând regrete și întuneric 

așa cum orice urlet se strânge departe într-o galaxie a ploilor de vară infinite
și presimt că în curând nu o să putem trasa granițe între tandrețe
și înfiorare

frumusețea ca orice făptură supusă morții
are un loc tainic de stingere

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu