Zăpada care va fi

Diminețile curg departe de tine
mă uit în sus și nu prind decât umbre din păsări.
Ținturi apăsătoare se nasc în fiecare cuvânt.
Pun deoparte lumina și mă trezesc în vis.
Cineva va adormi copiii iar noi vom lăsa dorințele să plutească.

Pot alegra în lacrimi
cu ochii mai luminoși
și mai negri.

Cerul mi se va strânge pe inimă ca o noapte nesfârșit de lungă.
Îmi vei pune degetele-n riduri să recunoști
dacă femeia din mine este frumoasă chiar și-n cele mai
adânci urme. Mâna ta va fi numaidecât o uitare
către toți copacii îngropați în zapadă.

Vom crede în miezul unei vieți sfârșite
când trupurile noastre vor mirosi a tămâie
și întuneric.

Îmi poți frânge inima
ca pe o pâine uscată
știind că de undeva vor răsări trepte
și orice liniște va muri.

Contingent 37

te căutam în arhivele soldaților dispăruți
între cei morți, a căror tăcere venea din umbrele
vârfurilor de aripi.
Avioanele se prăbușeau peste orașe, ca niște păsări rănite.
Nu auzeam nimic, decât sunetul gloanțelor trase neîntrerupt.

Însuși cerul părea o pleoapă uriașă căzută
peste tranșeele săpate-n beznă.
 Trupurile lichide pluteau în lacrimi.
Cei vii se amestecau printre cei morți.

Doar moartea se împiedica-n surâsul tău,
care creștea cu mult deasupra curcubeelor
 și a timpurilor înghițite de vulturi.

Doar moartea, singura izbăvire, care venea
ca o strângere de mână evacuând inimile din războiul oamenilor.
Ca o iubită, dornică să-și închidă ochii-n brațele iubitului,
tămâduind confruntarea dintre umbre.

Te stingeai tăcut și cel mai mult te durea, că toate aceste răni
nu-și vor găsi locul în frumusețe.
Răul acestei lumi întrupat într-o rană adâncă
scobind până la stele numai pustietate și întuneric.
Această viață se dezlipește de oase, lăsând ferestrele deschide.

Fă-mă neîntrerupt ca din mine să nu se mai nască
nici măcar o lacrimă. Nici măcar un gând croit peste poduri.