Pasărea cameleon

Mâinile tale miroseau a sfârșit,

un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângăiau tăcut

*

în casă

îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi

alți ochi ferecați în stele

*

o să-ți adun cuvintele
și cele nespuse

semănate-n răuri tulburi

*

viața ta s-a scos la mal

iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi

cu inima subțire,

patul mușcând din singurătate,

fără să mai deschizi geamul-

să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-

noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo

pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă

dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon

nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră

îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-

fitilul lunecând în visul de pe urmă

și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,

brusc timpul te atinge pe dinlăuntru- ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe-

dar rănile nu mai dor

căci nu mai au carne

nici pereți care să se dărâme

*

și te întinzi între lacrimi și începuturi

ca un martor tăcut cu

toate gândurile decapitate de sufletul lor

le lași întru totul

ochii îți cad mantie

peste lumină

ca ultima amintire caldă

dar tu, nu mai ai nicio grijă

plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc

cum așa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări

că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci

Dumnezeu te va pune la aceași masă cu poeții

Când te-ai privit dincoace de fereastră

ai privit acolo dar tu

în tot acest timp, nu te-ai văzut

fiindcă erai singur și nedesăvârșit.

Abia acum

toate temerile

ne-au devenit cărți inutile.