duminică, 13 septembrie 2020

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

                                   

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.
 
Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.


marți, 11 august 2020

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă, mușcând din odihna apelor. 

Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.

Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață. 

Brusc, frigul se dezvelise de el însuși, nemaiavând nicio putere. 

Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii

iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot de lumină.

Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o ploaie mult așteptată peste pământul însetat

buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic nu mai ocolește întunericul.

Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în nesomn. 

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se risipească toate umbrele. 


În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare. O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag. Totul ar fi curat și alb, iar peste tulburările noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.


Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se poate privi are numele chipului Tău.       


                                   

marți, 20 august 2019

Dincolo de veghea Ofeliei


Mi te strecori în vis,
în gândul cel mai aproape de marginea pământului,
luminos și clar ca o petală de vară cenușie,
în mâna Lui Dumnezeu,
să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naște din convețuirea sufletului cu seninul,

poate o fi chiar viața prin care ne înmuiem degetele
îndeajuns să lăsam dragostea să ne coacă,
iar apoi să rodim
în tăcere.

M-a găsit setea, în purtarea ireproșabilă a sfinților,
risipind întunericul și toate umbrele care m-au ascuns frumuseții.
Te privesc iar ochii mei trec de camera îngerilor,
te urmez cu toată dragostea unei mame în care viața se întoarce de pe-o parte pe alta să-și găsească cel mai bun loc în lumină.

Tu ești micuță acum
dar totuși ai învățat că zborul este o dimineață în care umbrele se topesc.

Cu imaginea vieții îngropate în pulberea de pe stradă,
cuvintele noastre
limpezesc visul din urmă.   



joi, 6 septembrie 2018

Cândva aveam o casă la marginea lumii


și toate cărămizile stoarse înainte de vreme ștergeau rosturile împietrite în timpuri lungi
cuvintele creșteau drept ca între urmele făcute de acul de cusut al bunicii
într-un crepucscul izgonind fluturii din lumină
prelungindu-le tinerețea peste infinuri
astăzi, inima ei ar fost mai vie, mai dulce ca vinul vărsat pe pământ rece

astăzi,
o toamnă învelită-n pansamente ca un fluture de grădină
proaspăt ieșit din cocon și-a luat zborul
mai sus de stele –
gropi de lumină în depărtări
la miezul nopții când fericirea este aprinsă în ultima respirație
și praful căzut între ferestre

ochii mei se opreau ca două lanterne
mereu în dreptul icoanei cu ochi de sticlă
în spatele căreia am măzgălit o cruce palidă
dar care sângerează uneori când mă gândesc la rugăciunea șoptită a bunicii

pe patul de moarte, i-au murit cuvintele
dar ochii ei îmi vorbeau ca dintr-o lume a flăcărilor felinar
chipul ei de zăpadă –
ostenit
îmi șoptea apăsându-mi trupul pe drumul neîntoarcerii

și dacă sărutul meu ar fi vindecat-o de moarte
mi-aș fi părăsit sufletul în cerul încăperii sihastre
cu îngeri de ceară topindu-și degetele pe buzele ei fierbinți
unde viața s-a refugiat ca pentru ultima oară
și mă privea fix
din colțul casei părăsite de la marginea lumii.



miercuri, 15 august 2018

Pasărea cameleon


Mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângăiau tăcut

*
în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele

*
o să-ți adun cuvintele
și cele nespuse
semănate-n răuri tulburi

*
viața ta s-a scos la mal
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*
cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*
uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru- ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe-
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au carne
nici pereți care să se dărâme

*
și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu, nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit

*
o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceași masă cu poeții
Când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit.
Abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile.



duminică, 17 decembrie 2017

Pasărea-tunel

Sunt aproape de miezul vieții,
o zi ocrotind sângele ce stă culcat,
cu inima deșartă
topind zăpada cerului de pe urmă

de când te cunosc
mi-am lipsit sufletul de paza îngerilor
am stat singură construind valuri din
restul copilăriei mele

tată,
ție încă nu ți-am scris niciun poem,
din păcate glasul meu îți sevește drept miez duce,
cu înțelesuri adânci

uneori te văd și când închid ochii,
și când lumina devine șubredă
traversând culoarul prelins dintre gânduri
și sigura dovadă a existenței mele
este timpul ce m-a scobit în goană
și m-a făcut femeie
departe de casa mea.

Tată,
m-am făcut o întindere peste mări,
și tu nu trebuie decât să-ți întinzi mâna.

joi, 21 septembrie 2017

Opaque

Te văd în liniște,
te văd și oasele-mi coboară întru dezastru organic.
Nicio scândură udată de ploaie,
nicio urmă de dragoste
ca și cum tot noroiul și focul acestei lumi frivole
s-ar prăbuși sub piele într-o lumină perfectă, descompusă,
zdrobită între ziduri și lacrimi.


Atomi mici de ploaie, camuflați în ochii trecătorilor.