Aceste urme calde ce sângerează din trupuri firave și cărți

când realitatea este despre monștri din carne vie

și rabbit holes —

o fiară ce umblă cu mască de om să devoreze în plină zi. 

Când frica însăși este o fotografie necenzurată cu o fetiță ce i s-au legat mânuțele cu bandă adezivă și privește îngrozită spre cealaltă lentilă neconsolată a umanității în care plâng toate mamele. 

O privire ce bântuie și rupe în bucăți respirația fiecărei zile. 

Cum totul se leagă înfricoșător 

ca o formă rară de cancer cu o mie de fețe îmbătrânite 

ce răspândește în lume incognito 

pielea goală și putrezită a urâciunii.

Despre încăperi de nisip ce pot înghiți tăceri la rând 

cea mai cruntă durere dintre cele mai inimaginabile 

cu putință. Și nu ai cum să mai închizi ochii 

fără să mai fii același (să dormi, să mergi la serviciu) 

să încerci să uiți ca să rămâi totuși funcțional 

într-o societate ce a murit.

DUMNEZEU NU DOARME

liniștea Lui înseamnă o răzbunare lentă 

în cuibul cu monștri.

Când poezia poate fi o formă de justiție 

pentru cei mai mici dintre oameni. 

Fii și fiice ale căror nume nu au fost rostite niciodată. Șterși în sertare întunecate, 

șterși de justiția patetică a umanității.

Dumnezeu este omenirea ce curăță moartea 

ce apasă cu greutate în rănile celor mai mici 

și vulnerabili dintre noi.

Copilașul ce nu poate decât să își imagineze îmbrățisarea bună de mamă atunci când închide ochii pentru totdeauna. 

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

#WE DEMAND JUSTICE for all the victims (known and unknown) of the Epstein files and all the pedophile rings around the world!

Valentine

Skin color is the most obvious physical indicator 

when in love. You cannot betray it. 

Then is always about eyes, the fountain of the deep

dilated pupils.

A pulse that easily get highly intense. Love —

as a whole dimension of our finest faults.  

A naked metaphor —

always devouring at a scale of magnitude and cognitive depth the most seductive sapiosexual minds.

Photo courtesy: Pinterest. 

SKY LIDS

DUET POEM by S. SAVA & A. DUBOVICI 

to kiss the concrete—

a space lips meet rust, 

a house with blood floors, walls trembling

inside her skin as she wakes up another morning to feed the birds of the unknown 

I wish I could imagine a world of no more dark secrets or whispers to endure a foreign soul crushing death & tones of blank paper. Yet real monsters do exist outside pure folklore. They’re faces who smile at the highest circles possibly imagined.

Smiles like Lamia’s—children,

slithering beneath the bunk bed

when night catches you playing with low flame in foreign streets.

Faces like Lamia’s—men,

skin washed in moonshine,

as your life siphons out,

your blood stitching her necklace closed.

Only then do you see her step out of her skin.

Monsters as Lamia—women—

her irises keep the ledger,

where stolen children and hollowed men

are entered against your name.

This noise will hunt us 

dissolving our collective wounds in a massive, collective rage —

milk teeth and blood all together 

wingless birds chopped out their own nest. 

I am the child that never dies. 

I am the blaze that tears apart every single cell in strange, unfamiliar blankets. Those horrifying nighttime stories of the most vulnerable wrapping tight an imaginary mom. 

And cry, infinite cry. 

IN FI NITE.

Photo courtesy: Laura Makabresku - Illustrator.

I cried my heart out in Walmart

it was right before Christmas. After my home and most cherished memories had been irreversible vanished in ash. 

I cried among merry people, as they were passing, no one stopped, 

none even noticed my silent cry 

while letting loose those unconscious tears 

and warm tenderness. I was there among countless strangers, unknown to them — 

a stranger myself, homeless and clothed at least two sizes up my small body measurements. 

Life is just a story, a social experiment. 

Sometimes an out-of-body experience, 

a mental lapse or a breakdown when you are trying so desperately to make it work but reality seems like a crack that goes down deeper and deeper. 

I looked around all mirrors 

the only friend I could find that unfortunate day 

was a lost stranger with sunken eyes breathing her pain 

free amongst other strangers.

Photo courtesy: il (Pinterest).

I saw him before New Year’s Eve

in an unexpected day, people were growing walls 

inside a grocery store. 

He was right there searching for an item, my eyes stopped 

bleeding out old invisible scars. 

My heart sank wearing a black mask. 

It was one of my most terrible days. I looked completely exhausted and ordinary. But my soul craved for him as before beyond any comprehension. I felt guilt. 

Because I felt a guilty pleasure just seeing somebody I didn’t belong to 

serendipitously. 

I followed him with my confined eyes, wishing 

I was bodiless for once 

or at least my hands could stop hurting. 

I lost him once more, and he will never know 

how much his mere presence meant 

for a young lady whose sadness was only hers 

to love.

Photo courtesy: Pinterest. 

I was given a new heart to grow

DUET POEM by: A. DUBOVICI & S. SAVA

this fabulous winter 

something to devour my favorite magic hands.

I plant it by the old heart

Which bears the sharp fruit,

I bit through flesh and pits,

My tongue still numb by the afterburn.

I’m going back home now

to those abandoned trails 

stories of unknown, lost cities — 

that were once learned by countless 

courageous minds

After a while,

I couldn't hear its faint pulse but

at midday I'd chase

those white parachutes, suspended in sunlight—

learning my heart had drifted, wind-led,

summoning pollinators

in a new hiding place

of resistance and bloom serenity. 

Only if I could 

keep my roots high 

unperceivable to any other beings.

Photo credits/artist: Olamik (Pinterest)

Poezia ca o bucată de carne

din care ai vrea să nu mai muști. 

Căci s-ar putea să curgă din ea fragmente însângerate cu oameni și îndoieli. 

Să închizi ochii ca pe niște porți cu gene sfidătoare și lungi în timp ce pui dragostea să cânte pe vinyl —

tandră. 

Luna să crească irezistibil din loc în loc, 

aceleași mâini de care ai vrea să te îndrăgostești numai în februarie — 

singura lună infinită din an.

Încă încerc să învăț cum aș putea să 

rescriu pe de rost toate notițele scăldate-n cenușă iar întunericul acesta să nu mai găsească nimic vulnerabil

în nimeni. 

Photo credits: Pinterest.