Aceste riduri blânde ce apasă de dincolo de carne

de dincolo de chipul meu fragmentar și casa provizorie 

în care momentan exist 

ca un refugiat ce învață încă o limbă necunoscută pentru a supraviețui unui viitor necunoscut între ceilalți 

o tentativă de primăvară 

în care ai vrea să fi învățat în avans 

pentru toate testele umanității

să visezi o realitate mai bună decât cea posibilă și să-i dai drumul ca la un studiu pilot 

dacă puterea de a vorbi mai este o putere sau doar un alt strat descompus ce doar acoperă gândurile dureroase ale zilei

când viața doare și lumea întreaga nu este decât un pendul dezolant ce 

oscilează între știri de război, motionless american dream și dark empathy

scrisul ca o slăbiciune între alte adicții și slăbiciuni cu puls—

singurul indicator de supraviețuire

nu m-am făcut asistent social să salvez lumea ci să dobândesc instrumentele necesare pentru a-i ajuta pe alții să se apere de ea. 

Is deep and dark down here. 

Dar știi cǎ este și luminǎ. 

Ai un radar special pentru asta. 

Felul în care respiri, în care plămânii tăi abandonează din corp și alte locuri defecte când oamenii își pierd din control, 

din viață, 

din umanitate.

Undeva înăuntru ai certitudinea clară dacă poezia nu va schimba lumea, cu siguranță o va face mai suportabilă.

Mâinile mele au învățat sǎ scrie în aer

când computerul meu a ars și toți prietenii mei, cititori și poeți deopotrivă au făcut podul de piatră să mă ridice, să prindă din urmă bucățile arse 

în cărțile mele preferate cu poezii și stele mâzgălite și degetele mele tremurând ca-n tinerețea tulburătoare a lui Van Gogh. 

Când fața ta este o oglindă tristă în care păsările sunt amputate de la aripi în sus 

îl privești pe Dumnezeu în ochi, nu mai știi dacă moartea este ultimul lucru care pleacă. A plâns lângă tine destul, ați devenit prieteni ca-n hoțul de cărți. Am ajuns sǎ cred în mila morții mai mult decât în orice milǎ. I-am simțit respirația în acea noapte nefastă de decembrie. Am atins-o și inima mea a început să curgă sălbatic prin toate găurile cu oameni. 

Ne rămâne un singur trup pe care să-l îmbrățișăm noaptea pe întuneric mai ales când sângerează.

Poezia doare fantastic. 

Nu am învățat niciodată s-o scriu la perfecțiune, dar îmi închipui cǎ ea poate să plângă, să fie un laborator secret pentru inimi sau cel puțin un blestem frumos. Poate cǎ este adevărat cǎ suntem și mai vii când doare și mai mult. Dacă în aceste vene transpiră poezie înseamnă că nu mi se mai poate lua absolut nimic.

Femeia— un fir de geană ce întotdeauna lucește între primăvară și moarte

căci de asta este vorba acum. 

Nu despre bărbați. 

Despre femei și copii sub copacul cel bun— 

Shajareh Tayyebeh

din orașul Minab, sudul Iranului şi

micuțele inimi îngropate sub tone de pietre și flori.

Fetița cu ochii negri și părul cernut peste fruntea însângerată.

Poemul acestor zile este doar un amestec amar între război 

și puls de mamă.

Aceste urme calde ce sângerează din trupuri firave și cărți

când realitatea este despre monștri din carne vie

și rabbit holes —

o fiară ce umblă cu mască de om să devoreze în plină zi. 

Când frica însăși este o fotografie necenzurată cu o fetiță ce i s-au legat mânuțele cu bandă adezivă și privește îngrozită spre cealaltă lentilă neconsolată a umanității în care plâng toate mamele. 

O privire ce bântuie și rupe în bucăți respirația fiecărei zile. 

Cum totul se leagă înfricoșător 

ca o formă rară de cancer cu o mie de fețe îmbătrânite 

ce răspândește în lume incognito 

pielea goală și putrezită a urâciunii.

Despre încăperi de nisip ce pot înghiți tăceri la rând 

cea mai cruntă durere dintre cele mai inimaginabile 

cu putință. Și nu ai cum să mai închizi ochii 

fără să mai fii același (să dormi, să mergi la serviciu) 

să încerci să uiți ca să rămâi totuși funcțional 

într-o societate ce a murit.

DUMNEZEU NU DOARME

liniștea Lui înseamnă o răzbunare lentă 

în cuibul cu monștri.

Când poezia poate fi o formă de justiție 

pentru cei mai mici dintre oameni. 

Fii și fiice ale căror nume nu au fost rostite niciodată. Șterși în sertare întunecate, 

șterși de justiția patetică a umanității.

Dumnezeu este omenirea ce curăță moartea 

ce apasă cu greutate în rănile celor mai mici 

și vulnerabili dintre noi.

Copilașul ce nu poate decât să își imagineze îmbrățisarea bună de mamă atunci când închide ochii pentru totdeauna. 

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

#WE DEMAND JUSTICE for all the victims (known and unknown) of the Epstein files and all the pedophile rings around the world!

Valentine

Skin color is the most obvious physical indicator 

when in love. You cannot betray it. 

Then is always about eyes, the fountain of the deep

dilated pupils.

A pulse that easily get highly intense. Love —

as a whole dimension of our finest faults.  

A naked metaphor —

always devouring at a scale of magnitude and cognitive depth the most seductive sapiosexual minds.

Photo courtesy: Pinterest. 

SKY LIDS

DUET POEM by S. SAVA & A. DUBOVICI 

to kiss the concrete—

a space lips meet rust, 

a house with blood floors, walls trembling

inside her skin as she wakes up another morning to feed the birds of the unknown 

I wish I could imagine a world of no more dark secrets or whispers to endure a foreign soul crushing death & tones of blank paper. Yet real monsters do exist outside pure folklore. They’re faces who smile at the highest circles possibly imagined.

Smiles like Lamia’s—children,

slithering beneath the bunk bed

when night catches you playing with low flame in foreign streets.

Faces like Lamia’s—men,

skin washed in moonshine,

as your life siphons out,

your blood stitching her necklace closed.

Only then do you see her step out of her skin.

Monsters as Lamia—women—

her irises keep the ledger,

where stolen children and hollowed men

are entered against your name.

This noise will hunt us 

dissolving our collective wounds in a massive, collective rage —

milk teeth and blood all together 

wingless birds chopped out their own nest. 

I am the child that never dies. 

I am the blaze that tears apart every single cell in strange, unfamiliar blankets. Those horrifying nighttime stories of the most vulnerable wrapping tight an imaginary mom. 

And cry, infinite cry. 

IN FI NITE.

Photo courtesy: Laura Makabresku - Illustrator.

I cried my heart out in Walmart

it was right before Christmas. After my home and most cherished memories had been irreversible vanished in ash. 

I cried among merry people, as they were passing, no one stopped, 

none even noticed my silent cry 

while letting loose those unconscious tears 

and warm tenderness. I was there among countless strangers, unknown to them — 

a stranger myself, homeless and clothed at least two sizes up my small body measurements. 

Life is just a story, a social experiment. 

Sometimes an out-of-body experience, 

a mental lapse or a breakdown when you are trying so desperately to make it work but reality seems like a crack that goes down deeper and deeper. 

I looked around all mirrors 

the only friend I could find that unfortunate day 

was a lost stranger with sunken eyes breathing her pain 

free amongst other strangers.

Photo courtesy: il (Pinterest).