Toate fotografiile în care nu apar

Credeam că îmi pot trăi viața, că o pot desface de fiecare înveliș, până la particule microscopice, că fiecare gând despre Dumnezeu și memoria fotografică cu locurile unde am respirat oameni se pot salva. Tot ceea ce aș putea lua cu mine ar fi sufletul meu înmuiat în cea mai fierbinte zăpadă din lumile posibile, o himalaye deșertică, fără oxigen, fără moartea ce a scăpat cheile absolute către viul universului. Totul se sfârșește frumos, ideatic până și noaptea vine ca un sărut ce arde cu ochii închiși. 

Dragostea se întâmplă atunci când nu te mai uiți în spate, când îți strivești toate lanternele către stele și îți iei bilet de călătorie doar dus în cămașa unui asteroid așteptând secunda apocaliptică când totul se va face praf. 

Apărare în adâncime

Am visat că sufletul meu era viu într-un lacăt cu păsări. Când a sosit dimineața, m-am privit în oglindă și în colțul ochiului am găsit geana unui înger. 

O să-mi învăț trupul să nască aripi, dintr-o sămânță nemuritoare.

Obsidian

“Minerii fantomă sapă într-o mină fantomă, păzită de păstorii orașului fantomă.”

Mi-am lipit tâmpla de zid, o apă grea făcea săpături în mina cu cele mai albastre păsări ce le-am văzut vreodată. Poate totul a fost doar o nălucire iar gândurile ude de la ploile cu uraniu străluceau în orbitele de safir. Există o părăsire a inimilor pentru visătorii acestei lumi, închipuind imposibilul ca o destinație lăuntrică desăvârșită. 

Dacă dai la o parte orașul subteran, fiecare tunel curge ca o autostradă descompusă în meteoriți cu trupuri uriașe din care cresc diamante și nori ucigași. Poate tot ce ni se întâmplă este doar o iluzie metafizică ce se ridică peste voalul nopții, rănind flacăra ce sălășuiește în miezul oaselor atât de iubite. 

Într-o zi am să locuiesc o fotografie cu lună descojind crinolina din toate ploile ce s-au desprins de pe acest pământ.

Când seacă sângele

va veni ziua când vom deveni miez nuclear pe harta luminilor contaminând fisurile din cămăruțele cu inimi cu un sărut așa fierbinte precum cel imaginat de cei a căror suflare se întoarce în sfârșit 

acasă.

Însemnări din cartea vieții fără de moarte

Fericiți crescătorii de blândețe căci ei vor îmbrățișa toate tainele pământului. 

Se spune că durerea este nebunia umbrelor. Că tot ceea ce-i frumos este trasat adânc la granița dintre cuvânt și tăcere, în pântecul unui vierme lustruit superb sub arșița stelelor aflate la milioane de ani-lumină. 

Căldura mea decupează mâinile iubirii, precum ai trasa contur singurătății între veșnicie și oameni. În timpul morții, sufletul probează alte dimensiuni, oglinzile devin niște ochi spre împăcare, ca niște uși invizibile cu aripi de serafimi. 

Un trup nou pentru dragostea mea plutește în aer. 

Credința este iubire ajunsă la infinit, o inimă nouă ce se naște la capătul universului. Poate că suntem pe atât de nemărginiți pe cât credem și Dumnezeu Însuși, marele furnizor de nemărginire a lăsat viața ca o momeală pentru toți monștrii de lumină, așa ajungem să devorăm și să fim devorați, ca parte a unui circuit implacabil în care o dată trebuie să murim pentru fericire iar a doua oară pentru dragoste.

Dragostea elefant

O evadare din corpul meu 

ar însemna sfârșitul și totuși 

eu evadez în emisfera lucidității 

cu visele mele prinse pe sfori

între cârpe și oase 

navigând cerul îndepărtat

viața noastră e mai mult  

decât ceea ce se vede

cu sufletul tăiat 

dincolo de lumea prăbușirilor

înghițim ferestre atunci când se anunță furtună

elefantului meu i-au crescut colți de cristal, 

în ei îmi văd sufletul strălucind 

printre oameni cu dragostea alături 

fără de asemănare 

ca o perlă superbă căreia i s-au decupat uși.

Inimi nelocuite

Aș putea găsi frumusețe în cochilia abandonată a unei păsări (dar tu mi-ai spune pe bună dreptate că păsările nu au cochilii, dar soarele meu este umed și pielea lui învelește un trup cu iarbă fierbinte) ca un vis decuplat ce încă locuiește pleoapa singurătății. 

Atât de viu precum dragostea ce pictează ochiul Lui Dumnezeu.