Catharsis

Inima mea șchiopătează. Sub  cămașa ierbii, un fluture își visează zborul, când va fi mare va naviga regatul cu flori, le va iubi până la moarte și moartea va străluci în frumusețe. Căci viața lui este scurtă, topind ochii soarelui ca vata din zahăr. Îmi cad degetele, nu știu cum să le potrivesc peste sufletul tău. 

Aș putea fi o fantomă care alege să se nască într-un trup nou, fără memorie 
în timp ce lumea se prăbușește 

eu cresc ca un fir de lumină în jurul unui rubin.

Îngerul meu umblă-n opinci

Un înger iscălește în locul meu când se crapă de ziuă își ia cuvintele în desăgi și le dă de pomană, că altfel cum îți poți sătura sufletul dacă nu dai din ce n-ai.

Visul ierbii-i ca un cavou fără mort. Că așa-i datina p-aici, pui moartea să moară în locul tău și no, ai treabă bugăt, n-ai timp de hodină.

Îngerul meu grăiește-n limba pădurii, cutreieră hotarele morilor, închină cu tăți sătenii. Când nu-l văd mere și cântă la ceteră. Dar nu-i bai, inimă sfântă lasă-mă să iubesc să mi se stingă dorul. 

Viața e un luminiș ce vânează tăt ce capătă și din căpătate se trece așe iute ca abia apucă să-ți sie dragă.

Risipiri în frontul de Est

Când dispari de pe fața pământului cu tinerețea smulsă ca niște pantofi scoși din oameni, îți visezi restul vieții, copiii nenăscuți, dragostea ca un vehicul de mântuire în care n-ai să mai urci. Cineva sus operează un bisturiu cu îndemânare scoțând totul la suprafață. Te vezi viu ca o arsură pe suflet. Dumnezeu devine clar, e prima dată când îl vezi, poți să-L atingi și cuvintele sunt trase din trupul lor. 

Inima morții nu simte nimic, niciodată. Ești ca-ntr-un tablou de Dali, cu mecanisme plutitoare în forma unui ceasornic ce strânge în jurul lui universul întreg, se așterne liniște ca într-un vis frumos privești cerul și ochii limpezesc perdeaua zorilor. 

Eroi dați uitării pe pământul înghițit de cruci și rugăciuni  zgâriind noroiul uscat. 

Cineva umblă în furtună, are numele îngerului meu. Oamenii se șterg ca într-o pânză neclară, păianjeni noi ies în lumină cerul își vărsă sângele. 

La un moment dat devine imposibil sa despărți sufletul tău de sufletul altora, tentacule uriașe ca niște magnolii înflorite pentru puțin cad în neștire peste locul ce nu va fi aflat niciodată.

Dimineața, iubind

La urma urmei nu suntem decât prăpastia dintre îngeri. O jumătate de cărămidă ce se visa locuită și sfărâmată în restul zilelor. Iubim roua sângelui, crestăm cuvinte în praf cu degete fantomă. 

Aș putea să duc sufletul tău deasupra apei. Ca o pasăre fluidă ce îngenunchează la țărm. Sub ape un sărut sângerează. 

Dumnezeu îmi vorbește iar eu am buze fără granițe.În visul meu se sfințește lumină. 

Pot să jur că o dată am auzit o perlă plângând când cineva o smulgea din carnea ei. 

Am să despart lacrimile cu un toiag iar poate atunci dragostea își va culca îndrăgostiții înapoi în stele.

Ora mea invizibilă

Îți iubesc inima cel mai fericit loc de liniște cu flori ce tămăduiesc moartea zorilor. 

O așezare cumplită pe care numai dragostea o putea săvârși la capătul ploii. 

Și mă topesc în umbrele ce tresar în spatele ochiului tău.

Fețele chipului meu

M-am născut curată doar trupul meu a îmbătrânit puțin visând în lumină. Ochii mei negri săgetând întunericul din toate locurile ce m-au părăsit. 

Doamne, fă să trăiesc în fiecare pom ce a sărutat inima mea de pământ.

Χριστός ανέστη!

Cel de-a pururi viu și-a desfăcut cingătoarea de sânge.Tresar ca o trestie lovită de furtuni stelare, ca un câine mușcat și bătut ce-și caută un loc de refugiu peste hotarele lumilor nevăzute. S-a făcut târziu, durerea mistuie adânc coroana Împăratului s-a aprins ca o mie de sori peste voalul nopții infailibile. 

Cerul îngenunchează sărbătorindu-L pe Logodnicul luminii. În rănile Lui, miresele își plâng dragostea ca un untdelemn scump vărsat în ceas de taină mors et vita duello conflixeremirando. Dumnezeu Însuși a coborât în inima întunericului și l-a sfințit, psalmii zdrobeau zidurile infernului și îngerii se împărtășeau în turla bisericii dărâmate. 

Ce nu este văzut ochilor noștri există precum durerea și fericirea ce dau în clocot nedespărțite-n inima cărnii, dezvelind împărăția duhului repatriat. 

Căci dragostea e vie chiar și-n pântecul morții, devorată va frânge rând pe rând fiecare strat de întuneric și Dumnezeu Însuși va scrie lumină peste toată suflarea ce șade sub catapeteasma cerurilor.

Metamorphosis

Nu mai am nimic de ascuns, am intrat în noapte cu inima sângerând. Șoptești un poem pereții se strâng în jurul tău ca o haită flămândă aluneci în vis într-o lume întunecată cu gheare făcute să mângâie și apoi să rupă 

din tine bucăți. 

Ridurile erup frumos sub concealer, niagare ascunse plesnesc în farmecul nopții, eu pot renaște și muri în același timp miliarde de atomi se dezintegrează și ard miliarde de fantome microscopice. 

Am ieșit din beznă, lumina se întinde pe chipul meu șters de ruj, de eyeliner, de gura ta nemiloasă. Femeia din oglindă își acoperă lacrimile cu mâinile arse, slabă și ostenită ca un calvar călcat de mulțimi de miriapode 

misterul feminității e să iubești când nu mai poți, bolnavă și moartă când frumusețea se topește fără s-o simți.

Și zbori ca o sirenă căreia i-au crescut aripi.

Femeia cu îngeri

În depărtări își vărsa tinerețea 

din fântâni în palme, sorbea din apă rece iar 

gânduri nedeslușite curgeau în adâncurile pământului 

astăzi, mult mai bogat cu inima ei. 

Tot ceea ce este mai feminin în această lume, învăluind-o ca o liniște frumoasă prin care treceai atunci când îți săruta fruntea și merele cele mai coapte cădeau din pomii raiului. 

O iubeam ca pe primul meu leagăn dinainte de naștere, ca o icoană în care mi-am privit îngerul dezlănțuind furtuni grele. 

Și ajungi să iubești mormintele 
aprinzi lumânări 
încălzești sărbătorile 
mai ai puțină dragoste cât să înduri frigul pogorât atât de departe de lumina celor dragi

de-acum ai inima întreagă înstelând cerul cu sfinți.

Pale blue eyes

De mică am lustruit frumusețe, mă închipuiam o călătoare într-o lume ferecată cu păsări de la răsărit la apus trupul meu invizibil ca un izvor de apă neagră pentru toate florile pământului viu ca un cireș nenăscut, degetele mele pătând pântecele mamei de parcă ea creștea înlăuntrul meu 

un cosmos rotund și iubitor locuind în camera de gardă a îngerilor 

se făcea că mama era plină de râvnă și mica inimă vie tremura la gândul că s-ar putea risipi într-o secundă ucigașă dar

cuvântul nu poate fi tăiat din pântece dacă va fi cumva smuls va aștepta în doliu eternitatea 

the final countdown 

până când Dumnezeu va rândui o altă mamă care să-l nască.

Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim 

strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii 

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar 

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.