duminică, 17 decembrie 2017

Pasărea-tunel

Sunt aproape de miezul vieții,
o zi ocrotind sângele ce stă culcat,
cu inima deșartă
topind zăpada cerului de pe urmă

de când te cunosc
mi-am lipsit sufletul de paza îngerilor
am stat singură construind valuri din
restul copilăriei mele

tată,
ție încă nu ți-am scris niciun poem,
din păcate glasul meu îți sevește drept miez duce,
cu înțelesuri adânci

uneori te văd și când închid ochii,
și când lumina devine șubredă
traversând culoarul prelins dintre gânduri
și sigura dovadă a existenței mele
este timpul ce m-a scobit în goană
și m-a făcut femeie
departe de casa mea.

Tată,
m-am făcut o întindere peste mări,
și tu nu trebuie decât să-ți întinzi mâna.

joi, 21 septembrie 2017

Opaque

Te văd în liniște,
te văd și oasele-mi coboară întru dezastru organic.
Nicio scândură udată de ploaie,
nicio urmă de dragoste
ca și cum tot noroiul și focul acestei lumi frivole
s-ar prăbuși sub piele într-o lumină perfectă, descompusă,
zdrobită între ziduri și lacrimi.


Atomi mici de ploaie, camuflați în ochii trecătorilor.


vineri, 1 septembrie 2017

Poemul de hârtie

Ochii tăi se arată
ca o dezlegare din vârful luminii.
Te văd și brusc sufletul meu s-a făcut o pasăre de sticlă,
ce zboară în tundra singurătății. Am umblat în pustiu, cu gândul
doborât de viață. Așa te-am cunoscut, ca o noapte
din care însuși întunericul se rărește
până la inimi.

duminică, 9 iulie 2017

Trecerea peste inimi

E bine că te cunosc.


Înainte să-mi închid ochii,
o fracțiune în care memoria se dezvelește
de vălul lăuntric din dorul ce își duce fiii acasă
dintre toți călătorii pe pământul uitării
tu ești acea liniște care apare din nimic,
care se ridică peste umbre, precum un înger
care ține în mâna sa bucăți
din sufletul meu nimicit
desfăcându-mi cu grijă primele straturi de răni
care s-au așezat peste viață

Glasul tău îl port când mă opresc în întuneric
să deschid ferestra către sfârșit,
către toate căderile care mi-au rămas
să le amestec în sângele meu.

Sunt așa aproape de tine încât
nu mai pot desluși între vis
și ceea ce îmi întrece plăsmuirile fecunde,
nesupuse nici unor legi.

Când te privesc simt o căldură
care ține să mă înece
în întregime,
în imensitatea unor așteptări fluide și coagulante. Ca un fluture
destrupat, din care a mai rămas doar neputința din zbor.


joi, 29 iunie 2017

Solitarium

Dincolo de aceste drumuri
care se despart în vânt, în glasul
cel trist făcut din această suflare caldă
precum adăpostul pe timp de furtună
mintea mea mă trădează
mă strânge
din măruntaiele nopții
și-i așa de liniște,
încât gândurile alunecă-n într-o rană nouă
mai ușor
decât săgetarea unui neprihănit
în inima întunericului.
Această liniște mă apasă,
așa cum sigur mi se întâmplă când adorm iar cele mai
importante lucruri pândesc
din oglindă.


marți, 6 iunie 2017

The seal

Când gândurile defrișează obscuritatea dn noi
lăsăm visul să treacă în lumina cea rece
ca o ploaie peste cuvinte.
Doar brațul tău mă clatină,
o ascunzătoare de temeri.
Nu am călăuză nici semne pe care să le cred
când mă trezesc dimineața.
De altminteri, întreaga candoare a
glasului tău în care mă pierd încet,
de pe-o zi pe alta
se aseamănă cu un loc întins,
ca o casă
fără ziduri, fără de liniște.
Cât timp te privesc
sunt femeia care pășește pentru ultima oară
în întuneric
ca în grădina ei,
un loc preferat
pentru uitare
cu ceruri imense revocând miezul
dinlăuntrul confuziei
ca un sigiliu închis.


vineri, 21 aprilie 2017

Întru slova mărturisirii

E cald și mărturisesc că rănile sunt mai dulci 
când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă peste pământul uitat.

Pașii tăi ocolesc apele întunecate
și risipirea văzduhului. 
E timpul despărțirii.

Temeri dezvelindu-și carnea fragedă. 
Ne desprindem de miezul luminii, de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet. 
Între certitudini și îndoieli, picură întunericul. 
Dar Tu mi-ai îmbrățișat gândurile, 
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi. 
Mi-ai atins liniștea,dincolo de valurile înstrăinării.

Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară
spălați în zăpada cea rece.

Chipul Tău
oglindit în adâncuri, vărsând viață peste tot ce a obosit.


Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde tot așa
gândurile noastre ne topesc în pădurile
arse. Ceva îndepărtat să ne aducă aminte
că tot ceea ce iubim
ne vindecă de moarte
ca o tandrețe sfântă.




sâmbătă, 1 aprilie 2017

Templul

Rătăcesc cu gândul obosit.
Am atins moartea
și nimic nu mi-a tremurat înlăuntrul inimii. Nici măcar o suflare.
Un înger locuiește în lumină.
Mi-a văzut sufletul, șters ca o ceară ce i-a picurat pe mânecă
toată viața.

Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc
peste sufletul meu
ca o mână caldă
dezvelind stele.


duminică, 5 februarie 2017

jumătatea mea dezăpezită

ne lăsăm dragostea să ne soarbă în aglomerație,
ne desprindem de umbre,
în metrouri,
pe străzi.
Suntem tandri și sfidători pe unde rătăcim,
pe unde lăsăm
un colț de lumină și câteva bucățele de pâine
nimeni nu va veni în urma noastră să ne ungă rănile.  

O parte din trupul meu este
crestat în marginea oglinzii. Ochii tăi mă văd
până unde coboară întunericul,
până unde zăpada atinge  
acea goliciune adâncă de care se prind cuvintele
și vidul acestei vieți.

dar eu pornesc pe acest drum lung
îți întind mâna în singurătate
îți întind frigul și ploaia,
ca într-o promisiune sfântă. 





vineri, 27 ianuarie 2017

fotografie

Erai tânăr și visător. Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.
Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde, ca o picătură de soare îmblânzind
străzile pustii din oraș. Nimic rău în ochii tăi calzi,
nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol, cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă întărită prin legături metalice într-un moment care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții. Îmi amintesc că te rugai
singur pe drumul tău
ocolind cele mai comune cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur
nici îndoliat. Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul
unde răurile se opresc. Unde păsările se adună-n
liniște.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.
Pui capul pe o pernă care cade într-un vis
îmbrățișând lumină
și întuneric

iar eu
te visez cum uzi florile și zâmbești.
Nu spui nimic, ești desculț în zăpadă
îndurând frumusețea care

pălește-n gândul meu. 




duminică, 22 ianuarie 2017

anotimpuri lucide

când pun capul pe pernă
îmi desfac visele,
tu adormi pe-o parte
privind îngerul din fereastră.

m-ai spus că poezia nu ține de suflet
că noi nu avem nici har, nici lumină, nici întuneric destul ca să
pășim în ele ca-ntr-un templu vast,
cu aripi proaspăt ieșite din noroi.

umblăm tăcuți,
mâinile noastre făcute din rouă
și ceva ascuțit

să ne aducă aminte că nu suntem decât resturi
dintr-o visare


pieces heart

în această iarnă
voi lăsa frigul înlăuntru
șoaptele tale se vor face calde, aburind geamurile. Dacă te țin în brațe simt că încap în mine și dincolo de ziduri. Simt că pot merge pe vârfuri, când se lasă întunericul
n-am nicio teamă

toate aceste trăiri se nasc
din carne și din ceva ce nu putem intui doar din vârful buzelor.

Viața îmi este slăbiciune și vină și moarte.
O fantasmă a propriei mele iubiri. Adâncimea în care mă întorc
să adun pietre și să scufund orice vis tulburat
de neliniște.

Îmi umezesc sufletul în palmele tale.






The days of my humble human heart

dacă te-aș putea iubi până la capăt și  toate gândurile acestea topind mâinile tristeții  în timp ce ultima zăpadă de primăvară  începe să c...