Pasărea-tunel

Sunt aproape de miezul vieții,

o zi ocrotind sângele ce stă culcat,

cu inima deșartă

topind zăpada cerului de pe urmă

de când te cunosc

mi-am lipsit sufletul de paza îngerilor

am stat singură construind valuri din

restul copilăriei mele

tată,

ție încă nu ți-am scris niciun poem,

din păcate glasul meu îți sevește drept miez duce,

cu înțelesuri adânci

uneori te văd și când închid ochii,

și când lumina devine șubredă

traversând culoarul prelins dintre gânduri

și sigura dovadă a existenței mele

este timpul ce m-a scobit în goană

și m-a făcut femeie

departe de casa mea.

Tată,

m-am făcut o întindere peste mări,

și tu nu trebuie decât să-ți întinzi mâna.