Fiii omului

devreme am îmbătrânit și 

am plecat de-acasă 

pe pământ alb 

mama plânge o rugăciune pentru drum lung

îmi pune cuvântul ca o pâine învelită cu grijă și încet, încet silueta ei dispare în întuneric 

pesemne acolo stau toate sufletele mamelor când te sărută de rămas bun

cărțile mele invizibile întotdeauna începeau cu bătrânul și marea eu însămi porneam în lume spre dimineața dimineților învelind fața soarelui

fiecare început rupe din tine o bucată de dragoste

ca o poveste făcută să îndure durerile morții 

timpul meu crește ca muntele Aratat, îl urc șoptind Cântarea Cântărilor căci la început lumina se naște în ochi apoi îți atinge sufletul și nefericirea cea mai mare e că nu poți vedea niciodată dincolo de munții înzăpeziți

desigur îți poți imagina cristale de apă și un cer coborând ca o insulă peste trupurile înghețate ale celor mai curajoși dintre oameni ca într-un oraș lustruit în singurătate

când inimile se fac uși fără închizători 

tu îți amintești prima oară când te-ai îndrăgostit cu adevărat de tristețea apăsătoare a vărsătorului iar noaptea i-ai visat mâinile apoi chipul lui s-a făcut limpede ca apa Iordanului 

poate într-o zi vom primi răspunsul la întrebarea de ce nu putem iubi doar o singură dată.

Tinerețe fără de moarte

Poza aceasta a lăsat un loc pentru sufletul meu, 

un loc pentru ca viața să-și îndrepte crucea și moartea să fugă de pe fața pământului

când sângele se întoarce înapoi în oameni

și mamele își strigă pruncii înapoi acasă

inima mea are un loc frânt în care niciodată nu se va mai naște nimic 

niciun vis botezat cu nume de păsări sau flori mestecate pe întuneric

când aerul transpiră eu mă fac bine, am lacrimi ce vindecă orice boală din lume până dimineața mâinile mele au învățat să șoptească fața soarelui

un heruvim stă lipit de umărul meu, nu-l văd dar uneori simt o împăcare de drum lung cu ochii învinși 

și uit tot ceea ce poate fi rău

ca o rugăciune cu Dumnezeu de față

și o inimă prinsă de ceva nemuritor ca o respirație în care respiră întreg universul și atunci știu că niciodată dar absolut niciodată să nu-i vorbești tinereții despre moarte.

Ciocolata mea tristă

totul a rămas dulce cât timp împărțim aceeași inimă iar umerii noștri se ating unul de altul ca-n sărutul lui Klimt 

singurătatea este cea mai bună muză din lume, nu trebuie decât să arzi cât mai repede cu putință și poezia te va urma ca un câine credincios. Cu dragoste îți va săruta rănile iar fiecare cuvânt nescris va trăi după tine, ca un copil făcut pentru sufletul tău. 

Mereu am privit lumea din jur ca un tablou cu valuri uriașe al unui oraș imaginat de păsări în mijlocul oceanului. 

Cât timp locuiesc în casa ta, dau la schimb paharul meu cu apă pentru o gură de sete.

Fiecare secundă se desface de timp ca buzele pruncului părăsind sânul mamei. 

O lume interioară așteaptă răsăritul pe marginea cărnii. 

Se lipesc stele în lumina din părul tău. 

Să iubești e ca atunci când respiri dar ești conștient de aer, că faci schimb de viață că tot ce-i viu este un fel de minune în atlasul minunilor și în nicio zi lăsată de Dumnezeu orice ai face nu poți iubi până la capăt.

XXXIV

Ziua în care m-am născut nu mai există, doar o femeie în a cărei trup s-au trasat granițe din vara lui ‘89 până 

astăzi. 

La început am văzut lumea în poze alb negru apoi Dumnezeu a atins-o și culorile au început să lăcrimeze. Chiar eu am fost trecutul unei lacrimi, cu o mamă tânără și frumusețe neînvinsă. 

Când venea  vremea, căutam ticăitul cu inimi și curând toate pădurile se întunecau ca o suflare în lumânări. De atunci am crescut mai mult în inima mea, prin locuri ascunse, cărând cărți într-o pungă de rafie kilometri întregi

la mulți ani palmelor tăiate

la mulți ani fericire născută-n dureri

rochiile mele cresc mai repede decât pot visa 

la urmă viața cărților 

și gândul că fiecare picătură de sânge ascunde o poveste.

Moartea nu ne va despărți

deloc

nicio firimitură, când oasele se vor face lumină în afara trupurilor

ca o vindecare ce strânge în palme visul labirint și viața ca un ghem scuipat de pisicile altor lumi

o frumusețe vie în care vom pleca odată și pentru totdeauna sau un sărut ce respiră între două atingeri buzele mele mă vor strivi 

apoi se vor descompune frumos ca un curcubeu ce sângerează moartea unei flori.

Coajă de om

Îmi aduc aminte visul ce trăia în trupul meu dinainte să vină în lume ca o mângâiere de mamă. Întâi a fost dragostea, apoi universul s-a făcut viu și nemuritor. Din sâni curgeau râuri cu iubire. Eu am văzut toate acestea și m-am minunat, căci toate minunile lumii aveau lacătele deschise. 

La capătul nopții o femeie croșetează păsări în timp ce visează.

Ce frumos ar fi îmbătrânit sufletul meu

dacă ar fi ales să se nască înaintea cuvintelor

înaintea ploii

a pământului frământat

când iubești și stai de cealaltă parte a lunii când iarba tremură ca într-o fotografie cu dragoste

din care oamenii și-au prefăcut tristețea în umbre fără gravitație și inimi să lumineze sfârșitul timpurilor 

în locul memoriei

când pui urechea pe pântecul mamei și simți cum mișcă viață dintr-un univers moale, aproape neîncăpător abia așteptând primul răsărit dinaintea celorlalte răsărituri adus pe pământ ca o scânteie din rai

tu crești și te faci mare să poți culege stele din cerul nopții ca dintr-o grădină ce se întinde peste anotimpuri, la nesfârșit.

Poem fără mine acasă

Presari oglinzi peste tot

o pleoapă vie descifrează atingerile din întuneric. 

Cerul își ascunde un capăt. 

O inimă fără oameni e ca un înger ce umblă legat cu bombe. 

Sufletul meu este o fuziune perfectă între rachete și catedrale în turnul orașului interstelar.

Malurile nevăzute ale Izei

ca un refugiu pe timp de furtună, viu de la Dumnezeu până astăzi

s-au copt toate pâinile mai puțin una căci degetele îngerilor au străpuns-o și din ea a ieșit ceva frumos, nepământesc

o existență plată cu nori imaginari izbucnesc ca niște cai sălbatici topiți în soare 

tot așa dragostea mea este un vis care topește 

totdeauna vinerea frântă

când dragostea intră în mine cu teamă absolută pentru înălțimi și o inimă tare ce plutește în afara femeii 

sub fiecare cer se naște o graniță 

ea se aseamănă cu un fel de izvor stropit în culoarea sângelui și văi ascunse dedesubturilor pământului 

toate florile se nasc să moară iar din moartea lor se naște ceva și mai bun ce nu poate fi rostit 

cineva își sărbătorește ziua de naștere, 

sufletul urcă ca o rochie topită pe piele

tot mai sus ca o corabie ce îngenunchează către toate trupurile cu păsări.

Quiet souls

Momentul în care simți o parte din univers vărsându-și o parte din stele iar eu îți pândesc marginile sufletului cu o foarfecă imaginară, incapabilă să taie din tine

și plouă și-n inimile noastre ca într-un miez viu fără cărări

pe unde a trecut dragostea s-a născut un cireș sălbatic fără de trup ca într-o rotație completă, desăvârșită a pământului

în cosmos nu plouă, dar șansele de viață trec ca un vârf de cuțit în carnea singurătății

azi suntem vii doar sufletele noastre incomplete visează că se iubesc că fac dragoste și apoi mor departe în lume

și visul acesta e cea mai vie formă de viață pe care o cunosc căci spală întunericul din el însuși, ca o scară ce descinde-n abis ca într-un loc magic 

Dumnezeu face decor pentru stele precum inima mea se face nesfârșită când dorm (iar tu ești tot ce pot închipui mai ascuns, în toate gândurile ce se nasc să respingă orice fisură în care se poate strecura moarte).