Timpul ce nu mă sfârșește

am crezut că pot trăi în cuvinte, că le pot iubi și ele vor crește mari și tulburătoare că fiecare zi este o ispită de a nu semăna cu nimeni 

sufletul meu deschis ca o carte mereu la același pagină și cineva să își treacă doar umbra degetelor închipuindu-mă cum respir 

în fiecare dimineață să te îndrăgostești de un înger iar el să-ți fie aproapele tău invizibil 

cel pe care nu îl poți vedea sau hrăni

cel dus în spate de păsări

nimic nu este mai viu ca atunci când transpiră sângele

când patul se ridică peste moarte și începe să îți divulge toate secretele acestei lumi

existența mea ca o fantomă ce îngenunchează.

Photo source: Barbara Baldi

The birth of a pearl

Nimic pe lume nu poate să doară mai mult decât dragostea. 

Așa cum carnea va crește în jurul sufletului 

cu blândețe și fiecare strat este făcut 

să învelească zăpezile oaselor 

locuri albe în care a nins de la începutul lumii, acolo unde picură soarele și sângele devine cald și viu

ca o împărăție nevăzută până la sfârșitul 

tuturor timpurilor când ochii ni se deschid cu adevărat să vedem cum arată un Crăciun ce a supraviețuit morții. 

Când lași lumea întreagă în spate cu tot ceea ce-ți poate oferi ea, numai să găsești ceva cu mult mai de preț

atunci știi că a sosit vremea să înveți pe de rost fiecare cuvânt ce stă scris pe buzele Domnului Dumnezeului tău și acest lucru înseamnă să te cunoști în detaliu totdeauna în celălat

cum ar fi umbra ta să înceapă să semene în secret cu umbra lui

și ispita de a ține mereu ochii închiși că 

cele mai frumoase lucruri se văd doar înăuntru.

Photo source: tumblr.

Carnivor

Trupul meu nu este din carne mi-a spus îngerul. Fie-ți lumină, ochilor care cresc și în jurul lor este dragoste. Căci niciodată nu este vorba despre ceea ce vedem, cum nici soarele însuși nu crește sau scade de la sine ci inimile noastre se depărtează sau se apropie când simt durerea amestecându-se în aer. Și uneori doare chiar și atunci când fotografiezi o respirație. O urmă care s-a topit în hainele cuiva iar astăzi nu mai există.

Îmi imaginez frumusețe ca și cum aș iubi un singur bărbat până la sfârșit iar ochii mei i-ar desena pe de rost țărmul sufletului și toate păsările ce se odihnesc la mal.

Photo source by Сергей Шульга

Noaptea vizibilă

Nu putem pândi nicio clipă trecerea dintre lumină și întuneric, stele își iau lumină și sângerează departe 

la capăt universul. 

Numai sufletul meu zdrobit făcut să își iubească noaptea.

Photo source: kawaiitheo:  “Willingen, Germany {Mar Tin}”

Pansament pentru durerea ce va veni

cǎci și inima trebuie pregătită pentru durere ca o mireasă peste care ninge toată ninsoarea acestei lumi 

vedem în ochii celorlalți frânturi din noi, îngeri decupați și ce ne lipsește punem frumos ca o podoabă să strălucească în orașul nopții. 

Aceste cuvinte la lumina unui felinar ce stă aprins sub mâinile mele și lângă mine fericirea necuprinsă ce râde în somn.

Photo source: “The Hope of Christmas Tree” by Terry F - Amanti Art

Ce zi este astăzi?

o asemănare cu umbra ce pretutindeni mă urmărește 

când nu o văd mă ține de mână cuminte

croșetând fire de iarbă subțiri ce ies prin pământ

sufletul tău mă vede

ca o pasăre când este pe moarte 

și se visează pe sine zburând sus 

tot mai sus.

Photo source: Pinterest

Casa mea fără de inimă

din nord, departe la mii de kilometri distanță, 

un punct de tăietură între munții cei mai smeriți 

cu adevărat coborâți între oameni și suflete care 

își mușcă din singurătate 

(nimeni nu își poate visa viața așa cum și-ar fi dorit

cel mai firesc lucru ar fi să te trezești în fiecare zi iubindu-ți durerea ce înaintează în corp,

în fiecare nerv ca

într-o inundație cu meteoriți  

știind că drumul pe care mergi s-ar putea să nu se mai sfârșească

că moartea poate opri tot 

deconectând sufletul de memorie dar ceea ce ni se întâmplă să se întoarcă mereu către noi la fel ca în dragoste 

sau o bibliotecă sfârșită deja pe raftul lui Dumnezeu iar El să ne lase totuși libertatea de a privi infinitul cum strălucește pe cord deschis)

Din oasele mele am ales un nume nou de copil ca întunericul să nu mai aibă nicio putere pe această lume.

Photo source: Antonia Dubovici 

Iarna la plic

E ușor să iubești 

nu trebuie decât să-ți pună cineva zăpadă în cizmulițe 

și sângele tău s-o facă să clocotească.

Photo source: Pinterest

Când diminețile vor începe să creadă în existența mea

voi privi în ochii Lui Dumnezeu 

și El va avea ochii mei de pe vremea când eram încă 

în pântecul mamei.

Photo source: Antonia Dubovici 

Gravitez în jurul unui înger nemuritor

și mi-e așa frică ca nu cumva el să nu aibă răbdare să mă aștepte, iar eu să rămân singură ca o umbră din care au plecat absolut toți oamenii. 

Pământul e un cerc închis și totuși ni s-a îngăduit să putem visa la ceea ce se naște în afara cercului, să aruncăm scara în sus către stele și Dumnezeu să o prindă de un capăt iar noi să ne ținem strâns de celălalt.

Photo source: Antonia Dubovici 

Nu poți știi ce drum se va crea sub tălpile tale

dar pe parcurs ce sângele picură salvând viața de orice natură întunecată universul se extinde ca o macara ce luminează în jurul unei biserici. 

Tu îmi iubești lacrimile şi-mi închipui inima un fel de foarfecă gândită să îmbrățișeze în loc de mâini.

Photo source: Pinterest 

Strălucește soare peste albul pământului

se topesc cărări

când infinitul este 

însăși inima ta în jurul căreia ai crescut om între toți ceilalți oameni frumoși construiți sub cer

pândesc dragostea cum șterge din lacrimi fostului mare abator alb unde moarte nu mai există și nici timpul nu îndrăznește măcar să atingă din vârful aripilor 

se deschid cărțile

fiecare cuvânt primește o inimă și fiecărei inimi i s-a dat un om pe care să-l îmblânzească după puterea sa

te zăresc în mine 

împletind flori în zăpadă la mormântul din vis

și atunci am certitudinea că Dumnezeu a făcut dragostea să intre în noi ca un sâmbure 

înjunghiat 

ce își coboară rădăcinile 

intrând în carne 

tot mai adânc.

Când umblam prin frig cu o inimă jumătate

dar nimeni nu mă vedea și era așa frumos sentimentul de a-ți iubi singurătatea, de a-i croșeta mânuțe care să țină umbrela deasupra norilor defecți și sufletul tău să îl împarți ca un sandvici cald cuiva flămând, necunoscut. 

Cam așa înțeleg eu frumusețea adevărată a lucrurilor.

 

Munți de rouă înghețată topindu-se sub lava fierbinte a palmei tale.

A nu se devora niciodată pe sufletul gol

Nimeni nu îți va spune pe nume sufletului tău, nici dacă 

începe să ningă și ceea ce a rămas afară s-a făcut rece de un albastru sublim.

Dimineața este cel mai frumos nume pe care Dumnezeu l-a dat singurătății, sau poate doar eu am începutul visului în care apar totalmente trează în mijlocul celorlalți. 

Inima este cel mai nemuritor organ capabil să despartă sângele de fiecare înghițitură de aer.

Ceva ne unește mai mult și e prea invizibil să poată fi studiat cu metode empirice. 

Să pui sfârșit nesfârșitului, 

înseamnă că ai citit în fiecare seară din viața ta toate cuvintele ce au rămas neterminate pe toate noptierele lumii

și apoi ochii tăi 

prelungi și-au deschis o uşă secretă 

și ai început să vezi tot ceea ce nu se poate vedea.

Fir roșu împletit în adâncul pielii

Nu cunosc o mai mare adâncime decât aceasta în care dormim cu hainele apăsând peste trupuri și mi-e așa o teamă că va veni ziua când nimeni nu-mi va lua inima din piept s-o sărute  iar din ea să rămână ceva fierbinte și viu ca moartea să nu mai poată veni vreodată nici măcar când o chem în gând

cred că putem exista și mai mult decât ne este îngăduit precum cuvintele nu se pot scrie niciodată pe întuneric nici noi nu ne vom putea vedem în ceilalți

și dragostea ieșind din oglindă cu un trup nou 

din care s-au șters toate lacrimile.

Când sufletul meu obosește

mă adâncesc în mine imaginând respirația 

un fel personalizat de a asculta muzica 

atunci când intră în corp 

ori dragostea desăvârșindu-mă sublim 

asemeni copacilor ce au făcut pământul întreg 

și toate pădurile desenate 

cu tuș invizibil sub pielea ta 

cineva a spus că atingerea este 

ca o vioară ce știe să sângereze frumos 

până la sfârșit

odată mi-am visat mâinile cum scoteau muzică 

așa cum un nou născut este scos din pântecul 

fericit al mamei

ori poate am căpătat o putere supranaturală 

de a înghiți un pumnal în flăcări ca totul să pară 

doar un spectaculos număr de iluzionism 

mă gândesc să-mi iau un an sabatic 

sau mai bine o viață sabatică 

să plec în lume cu mâinile într-un buzunar infinit

(de bogat cu toate culorile ce trăiesc peste nori).

Cum ar arata fața mea fără ochelari

pentru pământ

cu norii îngreunând pustiul de sub unghii 

și mâinile ce au devenit astăzi un adăpost ferm 

pentru ploi imaginare 

(în loc de umbrele și vată de zahăr 

topindu-se frumos pe drumul 

ce veșnic miroase a copilărie).

Totul se poate învața

precum mersul pe o frânghie subțire cât firul ce sângerează din coasta unei stele care nu mai există de miliarde de ani 

și totuși în locul a ceea ce ar fi trebuit să fie o poză cu numele umbrei ei 

pupilele-mi iau foc ca o țigară homeless ce abia așteptă ca cineva să-i ardă sufletul.

Mai mult decât dragoste

frica că vom înceta să mai fim 

nici măcar un fior sau un vis cu zăpadă 

într-un pat cald

am ținut fruntea ta între palmele mele

gândurile se luminau ca niște păsări atomice 

ce plutesc deasupra cometelor închipuite 

orbitând spectacular în jurul pământului.

Când visezi și te prinzi că nimic (din ceea ce plăsmuiește mintea ta) nu mai este real

atunci e cea mai tare senzație din lume iar 

cuvintele le poți citi și fără de ochi 

căci mintea ta înțelege în sfârșit că timpul 

e ca un izvor ce trăiește din el însuși înainte să moară 

tu ești îngerul ce inventează lumina și mai ai puțin până ce vei deschide ochii, la cele lumești, întunecate 

dar încă te bucuri de acea pace netulburată, umblând între gândurile tale precum un chirurg ce-și atinge creierul fără mănuși, căci așa ar fi cel mai firesc

 

cât de adânc poți coborî în tine însuși 

să dezvelești fiecare strat

de viață până dispar toate staturile 

și inima ta ar ajunge o enclavă până la nori

dar eu încă dorm și 

dimineața mea vie 

poate să mai aștepte puțin.

Niciodată nu am scris despre mine

și mi-ar fi într-adevăr teamă s-o fac, să las poezia aceasta să crească dureros ca o tumoare malignă dar totuși s-o iubesc necondiționat 

precum carnea ce trăiește înlăuntrul cărnii sau

un sânge special ce se împotrivește pe deplin sângelui meu 

și știi că inima ți-e întreagă căci bate și-n celălalt capăt al pământului iar rănile celor ce nu-i vei cunoaște vreodată vor începe să doară mai mult, tot mai mult până când trupul tău va învia stratul de dragoste ce se topește acum sub Fâșia Gaza

să alegi să fii vulnerabil este ca și cum ai merge în război călcând peste flăcări 

cu putere absolută asupra morții 

precum Hristos i-a întors sufletul lui Lazăr din marea de întuneric și a rămas până astăzi cea mai mare minune săvârșită dintre toate minunile.

Patul meu fără umbră

este periculos numai să trăiești

când fiecare zi se trezește în tine și la capătul lumii afli că suferința este un loc real, în carne și oase

dacă ai găsit un suflet pe care să-l ții în brațe când se lasă întunericul ai aflat răspunsul la marile întrebări ale vieții.

Sufletul meu nu mai are niciun loc de refugiu

cât timp ești în viață, uneori te bucuri, alteori ritmul durerii îți îmbrățișează respirația și vine peste tine o teamă teribilă ca nu cumva tot ceea ce ai atins va ajunge să ți se cuvină cu adevărat cum nici măcar pământul ce ne crește sub unghii nu s-ar putea împotrivi întoarcerii în pământ sau dragostea înapoi în plămânii îngerilor. 

Cine a inventat sentimentele a săvârșit un păcat de moarte căci păcatul e unul și același cu iubirea ce nu o poți desface pe bucăți ori s-o dai mai departe măcar ca un filament ce îmbracă cadavrele zeilor

ești la fel de neputincios când iubești precum ai fi în fața unui dezastru cosmic când stelele mor și ochii tăi stelari nu pot vedea sfârșitul nici dacă și-ar dori să absoarbă pe deplin conștient ultimele secunde 

(fiecare inimă este un gift box și dacă vrei să te bucuri la infinit ai face bine să nu o deschizi chiar dacă mori de curiozitate). 

Pe străzi miroase a moarte

și nu mai există cuvinte, nici liniște, nici iertare

și-n sufletele oamenilor, întunericul poartă numele fiecărei zi 

îngerul morții calcă peste viață în kibuțul Kfar Aza din apropierea graniței Israelului cu Fâșia Gaza

peste trupurile firave ale copilașilor 

atârnă cuțitul nemilos al războiului

Potopul al-Aqsa de pe uscat, din aer și de pe mare

vine o zi când o să cauți dragostea dar ea nu va mai fi

când lacrimile își fac cărare până la Dumnezeu 

să ne rugăm pentru cei ce plâng și-și strâng mai tare  

copiii în brațe.

La sfârșit vom putea vedea toate culorile ce nu pot muri

o dragoste infinită e atunci când ai vrea să trăiești măcar cu o secundă mai mult

să respiri soarele în întregime 

și tot trupul tău să devină suspansul unui cataclism iminent 

sângele să urce Everestul minunilor, între moarte și fericire până dincolo de

locul unde se sfârșește zăpada pe acest pământ. 

Am visat cum se desprindeau flăcările de mâinile mele era o toamnă superbă, ireal de frumoasă și toți copacii din lume păreau că zboară  departe să colonizeze alte planete

tind să cred că visul nu este decât o stare de nesupunere a minții în propriul corp, la cel mai înalt nivel

așa cum îți iubești viața și ai putere s-o ierți că 

fiecare rană te naște într-o altă mamă și mai iubitoare

și cerul plin ar putea să încapă într-totul în cea mai superbă fotografie făcută în gând

afară plouă dar eu iubesc fiecare atom 

de apă ce moare pentru viață 

cât timp exist și inima mea continuă să bată în liniște.

Trupul meu muritor vs cuvintele mele nemuritoare

în această viață nu am fost nimeni alta decât eu însămi ce am iubit a trecut prin mine mai departe prin măduva gândurilor

extrasenzorial

că dragostea este un fel supliment pentru viață 

ce prima dată trece prin creier

un anotimp nemuritor 

ori un tărâm fantastic de exersat vise lucide 

suntem vii pe pământ și cerul părăsit întru-totul

citesc din Thoreau și pot atinge numai din memorie hârtiile cu notițe

ce am trăit pot să trăiesc la infinit ca Ofelia nemuritoare pe o barcă stingând din flăcări numai cu puterea minții

the comfort zone e doar un eufemism pentru închisoarea ce tot crește în straturi dar tu te-ai obișnuit s-o iubești din toată inima ta 

ca acest poem în care lovește fulgerul 

de mii de ori și lasă cicatrici spectaculare.

Am întrebat pe cineva cum arată sufletul meu

și dacă ar fi să moară vreodată să fie o moarte instantanee, ca într-o implozie

ca un poem rupt din inima poetului preferat, iar el să nu simtă nimic despre acest transplant al durerii în timp ce trece în alt corp 

și tot ce ai vrea să trăiești să se lipească de tine ca fantoma unei mirese îndrăgostite veșnic de mirele ei

și dragostea să treacă ca apa prin atomii din pietre

că nu există nimic în acest univers să nu fie numit și fiecare nume a fost dat de către un înger făcut să iubească până la sfârșitul timpurilor 

eu scriu același poem de când m-am născut, precum mănânc în fiecare zi din aceeași bucată luminoasă de pâine, precum îmi imaginez cum se simte un sărut pe buzele tale imaginare și tare aș vrea să nu se mai sfârșească. 

Și va veni ziua în care nu te vei teme de nimic

și ea îți va fi doar un alt deja-vu 

ca în dragoste

atunci când închizi ochii și sufletul tău levitează deasupra tuturor trupurilor cu oameni, dar tu ai găsit unul singur pe pielea căruia să îți transpire palmele 

și ai vrea să curgi departe de lume să apeși pe singurătate numai din vârful buzelor

(iar el să vină în visele tale

nechemat, neatins…).

Copilul ce m-a făcut mamă

Poți vorbi despre dragoste dar nu poți s-o rupi din tine să-i dai aer, plămâni și tot ce-i trebuie să trăiască în corp propriu

că iubirea este singurul organism viu ce nu poate putrezi niciodată în această lume ori în cea de pe urmă 

de vreme ce din ea coboară însăși inima Dumnezeului neatins 

că moartea ar fi pe sfârșite și uneori pe locul ei se sfințește singura gară de pe acest pământ unde se opresc toate trenurile

iar tu ai privilegiul desăvârșit să cunoști tot ceea ce nu mai poate muri vreodată în sufletul tău

să nu te mai saturi de frumusețea cea veșnică

ruptă din infinitul ei ca trena de corpul unei mirese 

cum ar fi să te găsești în singurătate ca-ntr-o oglindă ce defrișează granițele născute sub piele

în ochii ce nu au văzut când se aprind stelele

dar așteaptă cuminți în întuneric

legând sfori invizibile între capilare și constelații

o fi sângele Iordanul plutitor al Căii Lactee ce așteaptă febril fiorul primului puls al vieții

tot așa eu am așteptat copilul ce m-a făcut mamă.

Ochii care nu se văd sunt scriși în aer

cu degete oarbe

în timp ce aerul plesnește dureros în mai puțin de o secundă toate organele 

tot așa trupul meu a învățat să asculte de mine, ca un înger supus Dumnezeului ce șade deasupra cerurilor și apoi să plângă pentru casa în care nu va intra niciodată

sau pentru buzele din care au curs toate izvoarele acestei lumi 

aș vrea să te ating dar nu pot să o fac

căci dragostea doare mai ales atunci când ții ochii închiși și nu ai cum să uiți fiindcă a avea o inimă fierbinte înseamnă să arzi iar moartea să fie doar un alt lucru imposibil dintre cele cu adevărat imposibile. 

Ceva nemuritor ca o bucată din cer transpiră dincolo de cei mai negri cireși pe care i-am privit vreodată.

Niciodată nu este prea târziu pentru fericire

ca atunci când citești un poem bun și pământul crăpat de secetă se poate vindeca fără apă

dimineața începe când un om frumos îți atinge sufletul și trupul tău îl urmează ca o stea ce cade în nemărginire la nesfârșit 

când guști cea mai dulce miere din lume și poți vedea în inima ei toate albinele care au murit în fiecare colb de polen că viața lor scurtă este de fapt a noastră cu toate durerile și suferințele lumii 

precum povestea unui soldat care a coborât în iadul dărâmăturilor numai pentru  a salva un pui de pisică 

și aceasta este singura cale de a călca deasupra morții 

căci dragostea înseamnă cea mai adâncă suflare pe care o poți lua vreodată în plămâni înainte să te arunci în întunericul infinit copleșitor 

și totul merită atunci când adaugi vieții chiar și o secundă.

Dumnezeu lucrează la curățenie

pe străzile cu pluș și resturi umane 

salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat cărămizile sau taberele cu refugiați

și dragostea ca o formă de apărare pe linia întâi. Strânge toate gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor

umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles 

în autobuze între scheletele celor vii și 

în particular în toate spațiile de mântuire 

spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, 

rămâne singur la morgă când se închid ușile.

Întotdeauna neclintit la căpătâiul muribunzilor, dând sufletului mai mult corp și sângelui mai multă inimă.

Dumnezeu are mâinile pline de răni și lucrează din greu ca o mamă singură în fiecare zi să repare toate lucrurile stricate salvează vieți și toate cărțile aruncate la gunoi

performează miracole fără să Își arate fața

 

și mai presus de toate se frânge bucăți 

pentru cei ce văd și nevăzători deopotrivă 

căci numai așa iubirea poate trăi în această lume

ca o vioară la care poți să cânți 

chiar dacă mâinile ți-au murit.

Nopților mele nedormite

cu vioară apăsând în măduva oaselor 

înainte de somn mă gândesc  cum ar fi existat o zi perfectă pe acest pământ, cu sufletul  îngreunând mersul printre oameni, pe drumul

către lucru

în stația de autobuz 

când inimile devin prăpastii și gânduri vulnerabile nediscriminatorii cu așteptarea 

în timp ce creștem smeriți în pântecul vieții ni se dă o șansă nouă de mântuire 

când toate zilele se termină odată ca niciodată 

iar dragostea vie din fața ta începe să îți zâmbească dureros 

în chipul unui străin 

poate că până la urmă vom învața să iubim fără să lăsam niciun cuvânt nerostit 

ca în toate cărțile cu poezii unde Dumnezeu Însuși pune câte un clopot la capătul fiecărei umbre.

Read me to sleep

Să îmi citești în timp ce adorm 

ca și cum noaptea nu s-ar sfârși 

vreodată în ochii mei

iar sus de tot 

Dumnezeu ar întuneca soarele în întregime 

cu un singur cuvânt.

Uneori îți ajunge să te îndrăgostești doar de sufletul unui om

retras din toate lumile cu oameni și îl iubești pe 

el singur când își varsă din singurătate precum ar topi toată dragostea de pe cel mai înalt vârf al pământului și din stele numai cu focul de la brichetă

poate că ai trecut deja prin viața lui și ai dormit cu el sfârșitul dimineții ca într-o carte de Kafka ce niciodată nu ți-a ajuns în inimă

sau poate totul a rămas doar o nălucire ce devorează miezul fiecărui univers viu.

Timpul meu de femeie

Să nu-mi dai nicio vârstă când trupul meu

se lipește de dragoste și luna începe să crească sublim 

în miezul întunericului

când păsări nevăzute vreodată se nasc în cuiburile cerurilor și nu vine nimeni să presare firimituri de pâine peste somnul lor

pe umerii mei se lasă o ploaie grea

cu zile sfârșite devreme 

pun degetul în lacrimi și 

uneori îmi imaginez cele mai îndepărtate tărâmuri ale pământului 

ca un corp ce tot crește în jurul nostru și înghite aer.

Anatomia granițelor

Dragostea dintre un bărbat și o femeie 

e ca un suflet ce visează că este viu 

în toate lumile posibile și în acest vis plânge cu lacrimile morții traversând sângele înfometat dintre ei ca un camion plin cu refugiați închiși într-o inimă în care ferestrele dispar din toate cărțile cu ferestre.

Fiii omului

devreme am îmbătrânit și 

am plecat de-acasă 

pe pământ alb 

mama plânge o rugăciune pentru drum lung

îmi pune cuvântul ca o pâine învelită cu grijă și încet, încet silueta ei dispare în întuneric 

pesemne acolo stau toate sufletele mamelor când te sărută de rămas bun

cărțile mele invizibile întotdeauna începeau cu bătrânul și marea eu însămi porneam în lume spre dimineața dimineților învelind fața soarelui

fiecare început rupe din tine o bucată de dragoste

ca o poveste făcută să îndure durerile morții 

timpul meu crește ca muntele Aratat, îl urc șoptind Cântarea Cântărilor căci la început lumina se naște în ochi apoi îți atinge sufletul și nefericirea cea mai mare e că nu poți vedea niciodată dincolo de munții înzăpeziți

desigur îți poți imagina cristale de apă și un cer coborând ca o insulă peste trupurile înghețate ale celor mai curajoși dintre oameni ca într-un oraș lustruit în singurătate

când inimile se fac uși fără închizători 

tu îți amintești prima oară când te-ai îndrăgostit cu adevărat de tristețea apăsătoare a vărsătorului iar noaptea i-ai visat mâinile apoi chipul lui s-a făcut limpede ca apa Iordanului 

poate într-o zi vom primi răspunsul la întrebarea de ce nu putem iubi doar o singură dată.

Tinerețe fără de moarte

Poza aceasta a lăsat un loc pentru sufletul meu, 

un loc pentru ca viața să-și îndrepte crucea și moartea să fugă de pe fața pământului

când sângele se întoarce înapoi în oameni

și mamele își strigă pruncii înapoi acasă

inima mea are un loc frânt în care niciodată nu se va mai naște nimic 

niciun vis botezat cu nume de păsări sau flori mestecate pe întuneric

când aerul transpiră eu mă fac bine, am lacrimi ce vindecă orice boală din lume până dimineața mâinile mele au învățat să șoptească fața soarelui

un heruvim stă lipit de umărul meu, nu-l văd dar uneori simt o împăcare de drum lung cu ochii învinși 

și uit tot ceea ce poate fi rău

ca o rugăciune cu Dumnezeu de față

și o inimă prinsă de ceva nemuritor ca o respirație în care respiră întreg universul și atunci știu că niciodată dar absolut niciodată să nu-i vorbești tinereții despre moarte.

Ciocolata mea tristă

totul a rămas dulce cât timp împărțim aceeași inimă iar umerii noștri se ating unul de altul ca-n sărutul lui Klimt 

singurătatea este cea mai bună muză din lume, nu trebuie decât să arzi cât mai repede cu putință și poezia te va urma ca un câine credincios. Cu dragoste îți va săruta rănile iar fiecare cuvânt nescris va trăi după tine, ca un copil făcut pentru sufletul tău. 

Mereu am privit lumea din jur ca un tablou cu valuri uriașe al unui oraș imaginat de păsări în mijlocul oceanului. 

Cât timp locuiesc în casa ta, dau la schimb paharul meu cu apă pentru o gură de sete.

Fiecare secundă se desface de timp ca buzele pruncului părăsind sânul mamei. 

O lume interioară așteaptă răsăritul pe marginea cărnii. 

Se lipesc stele în lumina din părul tău. 

Să iubești e ca atunci când respiri dar ești conștient de aer, că faci schimb de viață că tot ce-i viu este un fel de minune în atlasul minunilor și în nicio zi lăsată de Dumnezeu orice ai face nu poți iubi până la capăt.

XXXIV

Ziua în care m-am născut nu mai există, doar o femeie în a cărei trup s-au trasat granițe din vara lui ‘89 până 

astăzi. 

La început am văzut lumea în poze alb negru apoi Dumnezeu a atins-o și culorile au început să lăcrimeze. Chiar eu am fost trecutul unei lacrimi, cu o mamă tânără și frumusețe neînvinsă. 

Când venea  vremea, căutam ticăitul cu inimi și curând toate pădurile se întunecau ca o suflare în lumânări. De atunci am crescut mai mult în inima mea, prin locuri ascunse, cărând cărți într-o pungă de rafie kilometri întregi

la mulți ani palmelor tăiate

la mulți ani fericire născută-n dureri

rochiile mele cresc mai repede decât pot visa 

la urmă viața cărților 

și gândul că fiecare picătură de sânge ascunde o poveste.

Moartea nu ne va despărți

deloc

nicio firimitură, când oasele se vor face lumină în afara trupurilor

ca o vindecare ce strânge în palme visul labirint și viața ca un ghem scuipat de pisicile altor lumi

o frumusețe vie în care vom pleca odată și pentru totdeauna sau un sărut ce respiră între două atingeri buzele mele mă vor strivi 

apoi se vor descompune frumos ca un curcubeu ce sângerează moartea unei flori.

Coajă de om

Îmi aduc aminte visul ce trăia în trupul meu dinainte să vină în lume ca o mângâiere de mamă. Întâi a fost dragostea, apoi universul s-a făcut viu și nemuritor. Din sâni curgeau râuri cu iubire. Eu am văzut toate acestea și m-am minunat, căci toate minunile lumii aveau lacătele deschise. 

La capătul nopții o femeie croșetează păsări în timp ce visează.

Ce frumos ar fi îmbătrânit sufletul meu

dacă ar fi ales să se nască înaintea cuvintelor

înaintea ploii

a pământului frământat

când iubești și stai de cealaltă parte a lunii când iarba tremură ca într-o fotografie cu dragoste

din care oamenii și-au prefăcut tristețea în umbre fără gravitație și inimi să lumineze sfârșitul timpurilor 

în locul memoriei

când pui urechea pe pântecul mamei și simți cum mișcă viață dintr-un univers moale, aproape neîncăpător abia așteptând primul răsărit dinaintea celorlalte răsărituri adus pe pământ ca o scânteie din rai

tu crești și te faci mare să poți culege stele din cerul nopții ca dintr-o grădină ce se întinde peste anotimpuri, la nesfârșit.

Poem fără mine acasă

Presari oglinzi peste tot

o pleoapă vie descifrează atingerile din întuneric. 

Cerul își ascunde un capăt. 

O inimă fără oameni e ca un înger ce umblă legat cu bombe. 

Sufletul meu este o fuziune perfectă între rachete și catedrale în turnul orașului interstelar.

Malurile nevăzute ale Izei

ca un refugiu pe timp de furtună, viu de la Dumnezeu până astăzi

s-au copt toate pâinile mai puțin una căci degetele îngerilor au străpuns-o și din ea a ieșit ceva frumos, nepământesc

o existență plată cu nori imaginari izbucnesc ca niște cai sălbatici topiți în soare 

tot așa dragostea mea este un vis care topește 

totdeauna vinerea frântă

când dragostea intră în mine cu teamă absolută pentru înălțimi și o inimă tare ce plutește în afara femeii 

sub fiecare cer se naște o graniță 

ea se aseamănă cu un fel de izvor stropit în culoarea sângelui și văi ascunse dedesubturilor pământului 

toate florile se nasc să moară iar din moartea lor se naște ceva și mai bun ce nu poate fi rostit 

cineva își sărbătorește ziua de naștere, 

sufletul urcă ca o rochie topită pe piele

tot mai sus ca o corabie ce îngenunchează către toate trupurile cu păsări.

Quiet souls

Momentul în care simți o parte din univers vărsându-și o parte din stele iar eu îți pândesc marginile sufletului cu o foarfecă imaginară, incapabilă să taie din tine

și plouă și-n inimile noastre ca într-un miez viu fără cărări

pe unde a trecut dragostea s-a născut un cireș sălbatic fără de trup ca într-o rotație completă, desăvârșită a pământului

în cosmos nu plouă, dar șansele de viață trec ca un vârf de cuțit în carnea singurătății

azi suntem vii doar sufletele noastre incomplete visează că se iubesc că fac dragoste și apoi mor departe în lume

și visul acesta e cea mai vie formă de viață pe care o cunosc căci spală întunericul din el însuși, ca o scară ce descinde-n abis ca într-un loc magic 

Dumnezeu face decor pentru stele precum inima mea se face nesfârșită când dorm (iar tu ești tot ce pot închipui mai ascuns, în toate gândurile ce se nasc să respingă orice fisură în care se poate strecura moarte).

Atât de albă, inima ta

Uneori îți vorbesc în vis 

cuvintele nasc galaxii, fluvii galactice abia mișcând în întuneric. Tu ești ca o umbră ce îmi topește ochii doar sufletul meu te simte ca un lup înfometat ce călătorește între lumi fără odihnă și mușcă câte puțin din agonia zorilor când iubirea se aprinde încet, înăuntru. 

Să simți infinitul că încălzește și asta să fie încă o iluzie printre alte iluzii, cu lumea risipindu-ne pe o hartă imaginară. Căci nu știm dacă între moarte și restul există granițe sau dacă ele se comprimă odată cu trupurile noastre semănând aceeași respirație fierbinte în loc de sărut. 

O dragoste adevărată e ca pâinea din vis, din care mănânci fără să știi dacă pântecul tău se face plin sau e doar o plăsmuire organică. Apoi te trezești și umbli desculț deasupra norilor mirosind a ploaie.

Night mode off

oasele mele abia sângerează

încă mai am de crescut, de îndulcit pomii sălbatici departe, departe în cărarea vântului, unde păsările se nasc fără nume și rămân nescrise 

precum sufletul meu se șterge astăzi din toate cărțile cu oameni înapoi în singurătate 

căci inima mea și-a atins cascada cu adâncimi și a făcut dragoste în timp ce plângea desfăcută în soare

sunt înălțimi ce despart oameni de inima lor și zile în care abia apuc să trăiesc, să îmi las dragostea să picure ca un lapte negru strălucitor 

numai bun de pescuit stele 

cuvântul meu sângerează 

până și pâinea mea sângerează 

cu cea mai dulce moarte din lume.

Un om de care m-aș putea îndrăgosti

apoi ar veni iarna și-ar crește zăpadă peste inima mea în loc de ploaie fierbinte 

te văd și-îmi închipui fiecare cuvânt sorbind lumina plămânilor tăi, aerul viu ce trăiește în tine și moare câteva ore mai târziu departe în lume

fiecare zi o iubesc ca o rană superbă cu gheare ce înțeapă adânc înăuntru.