vineri, 28 octombrie 2016

hand writing

dacă această lume se va ofili cândva, o vom pune pe un raft
al gândurilor trecătoare,
o vom ține pitită sub pecetea ploii.
Ne vom bucura de pajiștile înverzite, de florile care cresc
pe unde nu sunt așteptate. De inimile mici și desfăcute de cât le-au mai rămas de iubit.
Ochii noștri se vor sătura de viață,
fără rațiuni, fără cuvinte de mângâiere. Vom fi blânzi și puri
mai tandri decât orice revărsare a nopții.
Vom ști că moartea nu are nimic de spus
sau poate că singura ei vorbă
va trece

ca o mângâiere caldă
pe unde și păsările trec
și
suspină

se așterne
o toamnă lungă.

marți, 11 octombrie 2016

Lăuntricii

Cu inima ca o frământare desculță
pornesc pe acest vis. S-ar putea
ca această viață să mă ascundă în cel mai înalt vârf al pământului.
Să-mi înrobească degetele și ascunzișurile iar eu să ies din ploaie de cealaltă parte
a beznei.
Un înger se ascunde în turla bisercii. Poate că
mă vede cu ochii înlăcrimați când adorm
când greul devine o fereastră cu lacăte.

Îmi pun oglinda înlăuntru. Gândurile dispar.
Nu rămâne decât felul acela de frumusețe din care mușcă lumina. Vaste picături de
viață risipite pe cărări neumblate. Noaptea care ne înconjoară
inimile. Mâinile tale cercetând abisul mâinilor mele. Singura rană care ne ajunge până la suflet. De acolo nimic nu va pleca.

Putem fi o iluzie care-și lipește tâmplele de zidul lucidității.
Putem crede cu ochii mărunți că mângăierea în cea mai sublimă formă a ei este o cale a răstignirii. De câte ori iubesc dispar într-o constelație difuză. Mă termin dinainte de a-mi lăsa hainele să acopere alte corpuri plutitoare

dincolo de aceste credințe
suntem doar
vârful
propriilor
noastre
temeri. 

Când nopțile sunt prea lungi să mai fie scrise

știm că aparținem ierbii când  tristețea este un substitut propriului labirint.  Când intri în vis, de fapt intri în mintea propriei singură...