Atât de albă, inima ta

Uneori îți vorbesc în vis 

cuvintele nasc galaxii, fluvii galactice abia mișcând în întuneric. Tu ești ca o umbră ce îmi topește ochii doar sufletul meu te simte ca un lup înfometat ce călătorește între lumi fără odihnă și mușcă câte puțin din agonia zorilor când iubirea se aprinde încet, înăuntru. 

Să simți infinitul că încălzește și asta să fie încă o iluzie printre alte iluzii, cu lumea risipindu-ne pe o hartă imaginară. Căci nu știm dacă între moarte și restul există granițe sau dacă ele se comprimă odată cu trupurile noastre semănând aceeași respirație fierbinte în loc de sărut. 

O dragoste adevărată e ca pâinea din vis, din care mănânci fără să știi dacă pântecul tău se face plin sau e doar o plăsmuire organică. Apoi te trezești și umbli desculț deasupra norilor mirosind a ploaie.

Night mode off

oasele mele abia sângerează

încă mai am de crescut, de îndulcit pomii sălbatici departe, departe în cărarea vântului, unde păsările se nasc fără nume și rămân nescrise 

precum sufletul meu se șterge astăzi din toate cărțile cu oameni înapoi în singurătate 

căci inima mea și-a atins cascada cu adâncimi și a făcut dragoste în timp ce plângea desfăcută în soare

sunt înălțimi ce despart oameni de inima lor și zile în care abia apuc să trăiesc, să îmi las dragostea să picure ca un lapte negru strălucitor 

numai bun de pescuit stele 

cuvântul meu sângerează 

până și pâinea mea sângerează 

cu cea mai dulce moarte din lume.

Un om de care m-aș putea îndrăgosti

apoi ar veni iarna și-ar crește zăpadă peste inima mea în loc de ploaie fierbinte 

te văd și-îmi închipui fiecare cuvânt sorbind lumina plămânilor tăi, aerul viu ce trăiește în tine și moare câteva ore mai târziu departe în lume

fiecare zi o iubesc ca o rană superbă cu gheare ce înțeapă adânc înăuntru.

Carcasa nevăzută de oameni

Lucruri frumoase nepământești 

scrise de cei cu adevărat invizibili 

se nasc ca o metaforă sensibilă la atingere, 

prefăcând munții în oameni și dragostea 

într-o aripă cu trup infinit 

în toate dimensiunile timpului. 

Adorm în tine cu stelele ieșind prin tavan 

și universul curgând ca un râu cu viață nemuritoare. 

Iubim până la moarte sau până ce moartea 

se va demola în ea însăși.

Dezlegare la dragoste și cărări în locul unde respirația s-a oprit

Cuvintele mele taie în singurătate. 

Ce mă face vie sunt anii mei trecuți în lumină din tărâmul acesta al oamenilor dizolvând șirul de pauze dintre respirații.

Te iubesc ca liniștea ce există în plămânii mei, atunci când cineva îmi ascunde aerul și întregul meu corp visează aer și apoi îl țese din nimic. Iubirea se regenerează ca o inimă în locul altei inimi, dacă cineva o scoate, în locul ei moare ceva și din pereții morții se prăbușesc sâmburi purtători de viață, cu toate cărările și liniile ce ies din fluviul sângelui sus peste granițe. Un sărut, mi-l închipui ca un sfârșit atins de un alt sfârșit unde totul este cald și frumos. 

Te iubesc precum pământul ce se albește sub unghiile mele iar sub coaja aceasta imensă de întuneric plesnesc izvoare. 

Mă nasc ceas de ceas fără să simt trecerea pe lângă moarte, când se varsă în aceeași fântână cu dragostea mea și nu pot să știu pe care o iubesc mai mult. 

Căci nu poți despărți moartea de viață precum nu poți despărți dragostea de inima ei, și dacă inima moarte, dragostea rămâne ca un trup veșnic în care dacă adormi vei visa toate visele ce au existat vreodată în oameni.

Las-o să doarmă

cu vârful tălpilor înțepând cerul, iubește-i fiecare lacrimă ca o lume abia vărsată din coasta unui înger lăsat să sângereze nevăzut printre oameni. 

Aș fi murit de o mie de ori fără să fi știut cine mi-a ținut respirația departe de moarte. Eram tânără și creșteam frumusețe. Iarba își făcea loc peste trupul meu, când ploua veneau păsări cu luna pe nori. 

Nu voi ști niciodată cine mi-a sărutat fruntea în largul nopții, apoi s-a întristat lângă patul meu, iubind sfârșitul mai presus decât orice întrupare cu dragoste desăvârșită. 

Când iubesc 

Dumnezeu îmi face azimă din conturul inimii și toată 

lumina acestei vieți se sfârșește în vene, departe.

Fabrica cu oameni

când oamenii mor, sufletul se descoase de temeri fiecare anotimp este un vid emoțional

uneori te naști în singurătate numai să înveți că viața este un fel de boală incurabilă cu armate nevăzute de îngeri ce zidesc castele nemuritoare sub pielea noastră de nisip.

Ziua când vom fi cu adevărat fericiți

Ies din tine ușor, pentru o zi fără zăpadă, până și zâmbetul cade sub unicul strat de cenușă în care am învățat să sap cele mai splendide riduri 

o femeie cu adevărat puternică își îmbrățișează slăbiciunile ca pe ceva organic 

mă adâncesc în corpul închiriat versus ador să călătoresc cu trenul personal și dacă România mea ar fi o planetă în care viteza s-ar desființa aș fi pe deplin fericită fiindcă aș avea tot timpul din lume să șterg oamenii din ferestre iar în locul lor să desenez blocuri cu ceață radioactivă 

pentru nostalgici confecționez cele mai dulci cireșe origami

adevărul e că fiecare zi din viața mea îi este dată unui înger să o păzească 

sunt singură până duminică iar în restul zilelor navighez paginile rămase albe din toate cărțile ce nu le-au fost dat să cunoască durere de om  

azi noapte călușeii mei preferați s-au întors înapoi în hergheliile de hârtie.

Suntem atât de fragili când gravitația încetează

Îți vorbesc ca și cum cuvintele m-ar stinge pe dinlăuntru. Te-am zidit în zorii gândurilor, încercând să memorez granițele luminii peste pielea ta. Dacă aș fi putut mi-aș fi smuls sufletul din carne și ți l-aș fi dat pentru ochii mei muritori ce n-au închipuit vreodată atâta frumusețe, nici viață nici moarte deplină care să asculte desăvârșit.

Prin tine puteam vedea drumul către alte lumi, cu stele pe margini căptușind sângele când îi vine timpul să facă valuri. Și mă cuprinde așa o teamă că va sosi ceasul când dragostea se va naște fără să doară, atât de departe de lumea noastră, a oamenilor. 

Lumina ta este un soare viu ce iese devreme în toate zilele sângerând un râu alb atât de strălucitor pentru ochii mei, că mi-ar fi cu totul și cu totul imposibil să te iubesc numai cu această inimă.

Dragostea ca un fel de ispită cu trup invizibil

Am învățat despre dependență cu sufletul descompus în atlasul cu oameni ce au sfârșit vii pe acest pământ. Îndur dragostea prin toți porii ce îmbătrânesc încet la fiecare senzație de atingere. 

Dintr-o dată am devenit vii, iar întâmplarea face că nimic nu se mai poate așeza la fel ca înainte, apa nu se mai poate extrage din sânge precum iubirea nu se mai scurge înapoi în seringă și transforma izvoarele în locuință nesecată pentru atunci când timpul se va rupe iarăși din noi. 

Tu mă ai în singurătate iar în locul cuvintelor mele las frumusețea să îți vorbească. Mă gândesc că devenim albi pentru că viața trebuie să curgă frumos înapoi în lacrima Dumnezeului Celui viu. 

Căci noi ne asemănăm unor chihlimbare cu sfârșit creștinesc în împărăția nevăzută a iubirii, ce nu poate fi scrisă în nicio carte din această lume, pe nicio limbă vorbită sau inventată de muritori.

Depărtează-mă

ca un drum ce își dezleagă dragostea uriașă de corp măcar puțin ia-mi din greutatea aceasta să pot pune visul meu lângă visul tău 

tâmplă lângă tâmplă cauterizată cu stele 

să creștem din nori ca niște fantome ce au supraviețuit morții și se întorc înapoi pe pământ să locuiască cel mai departe de liniște 

eu cea care îți sărutăm umbra și apoi îmi simțeam buzele ude până noaptea târziu 

eu trec pentru a infinita oară prin tine și descos toate orele din inima timpului să trăiesc cu ce a mai rămas viu dintr-o femeie în care s-a plâns până s-a născut un ocean nou.