Uneori îți vorbesc în vis
cuvintele nasc galaxii, fluvii galactice abia mișcând în întuneric. Tu ești ca o umbră ce îmi topește ochii doar sufletul meu te simte ca un lup înfometat ce călătorește între lumi fără odihnă și mușcă câte puțin din agonia zorilor când iubirea se aprinde încet, înăuntru.
Să simți infinitul că încălzește și asta să fie încă o iluzie printre alte iluzii, cu lumea risipindu-ne pe o hartă imaginară. Căci nu știm dacă între moarte și restul există granițe sau dacă ele se comprimă odată cu trupurile noastre semănând aceeași respirație fierbinte în loc de sărut.
O dragoste adevărată e ca pâinea din vis, din care mănânci fără să știi dacă pântecul tău se face plin sau e doar o plăsmuire organică. Apoi te trezești și umbli desculț deasupra norilor mirosind a ploaie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu