duminică, 11 decembrie 2016
vineri, 4 noiembrie 2016
ultimele zdrobiri (I)
Ultima oară când mi-am închis ochii
devenea prima oară când te întorceai în brațele mele.
Timpul meu curgea prea frumos
printre sângerări.
Un loc tandru se risipea ca o ceață
Dragostea mea,
mâinile mele vor trece peste corăbii
și peste valurile care mocnesc sub imensitatea dorințelor
dar tu vei pune capul peste pernă
și îndată vei adormi
și-n visele tale dulci vei începe să tremuri când vei privi ceasul
ticâind în întuneric. Fiecare zi va fi despre ascultare și rugăciune.
Fisuri încercând să nu tulbure liniștea apelor. Colțuri uriașe în care ne
amintim
cum arătam atunci când
ni se vedea sufletul gol. Alei frământate înlăuntrul gândurilor.
Depărtări peste care se lasă noaptea.
Când dormi îți sărut inima
dar tu n-ai cum să știi
că eu am rămas
doar un cuțit distrus în întregime
căruia viața însăși refuză să-i vorbească
despre tăiere.vineri, 28 octombrie 2016
hand writing
dacă această lume se va ofili cândva, o vom pune pe un raft
al gândurilor trecătoare,
o vom ține pitită sub pecetea ploii.
Ne vom bucura de pajiștile înverzite, de florile care cresc
pe unde nu sunt așteptate. De inimile mici și desfăcute de cât le-au mai
rămas de iubit.
Ochii noștri se vor sătura de viață,
fără rațiuni, fără cuvinte de mângâiere. Vom fi blânzi și puri
mai tandri decât orice revărsare a nopții.
Vom ști că moartea nu are nimic de spus
sau poate că singura ei vorbă
va trece
ca o mângâiere caldă
pe unde și păsările trec
și
suspină
se așterne
o toamnă lungă.
marți, 11 octombrie 2016
Lăuntricii
Cu inima ca o frământare desculță
pornesc pe acest vis. S-ar putea
ca această viață să mă ascundă în cel mai înalt vârf al pământului.
Să-mi înrobească degetele și ascunzișurile iar eu să ies din ploaie de
cealaltă parte
a beznei.
Un înger se ascunde în turla bisercii. Poate că
mă vede cu ochii înlăcrimați când adorm
când greul devine o fereastră cu lacăte.
Îmi pun oglinda înlăuntru. Gândurile dispar.
Nu rămâne decât felul acela de frumusețe din care mușcă lumina. Vaste
picături de
viață risipite pe cărări neumblate. Noaptea care ne înconjoară
inimile. Mâinile tale cercetând abisul mâinilor mele. Singura rană care ne
ajunge până la suflet. De acolo nimic nu va pleca.
Putem fi o iluzie care-și lipește tâmplele de zidul lucidității.
Putem crede cu ochii mărunți că mângăierea în cea mai sublimă formă a ei
este o cale a răstignirii. De câte ori iubesc dispar într-o constelație difuză.
Mă termin dinainte de a-mi lăsa hainele să acopere alte corpuri plutitoare
dincolo de aceste credințe
suntem doar
vârful
propriilor
noastre
temeri.
miercuri, 28 septembrie 2016
Paper hearts
N-am nimic de adulmecat.
Pielea mi-e aspră, vinișoarele duc războiul acesta neînțeles al plecărilor.
Te caut precum gândul care pornește într-o viteză a luminii, terifiat de
sângele lui. O dată te-am cunoscut și de atunci te tot am
chiar dacă cerul se închide în fiecare noapte.
Nimic din ceea ce-i lumesc nu va trece peste marginile memoriei.
Mi-e dor de inima mea.
Viața m-a rupt ca pe-o pâine caldă și acum mă mestecă.
Mi-e dor să iubesc cu mâinile zidind cercuri de întâlnire. Dar eu, un biet
suflet care gonește înlăuntrul singurătății
nu mă pot desprinde de culoarea unui iubit absent. Nu pot înota fără să-mi
pierd capul.
Nu pot iubi fără să las
copacii să se ofilească într-o ploaie măruntă
în amintirea verii care m-a stins.
Am întunericul aproape când adorm.
Așa te aștept.duminică, 11 septembrie 2016
tu nu vei fi nicicând mai frumoasă decât acum
și simt
umbra ta ca un navigator peste mările care înaintează-n
gândul meu
tu ești iubita care se desprinde de valuri, de spume, de ape.
Atât de frumoasă încât mi-e teamă că dacă te-aș lua în brațe,
mi-aș îneca sufletul.
Când mă trezesc singur
șoaptele tale îmi răspund ca unui bun prieten.
Doamne, câtă iubire poți cuprinde-n palmele tale
netezind suflarea sfârșită a muribunzilor.
Doar tu-mi lași viața să rodească ca un pom neobosit în fiecare anotimp.
Dacă închid ochii te văd pășind ca într-o lume care s-a născut din coasta
unui înger.
Te cunosc atât de adânc precum întunericul își cunoaște
cicatricile în nopțile apăsătoare.
sâmbătă, 3 septembrie 2016
unul dintre lucrurile mele preferate despre viață
e atunci când închid ochii.
Lumea devine o renunțare.
Infinitul tulburând oceanul întunecat.
Ne substituim rosturile și în loc de ochii noștri închiși, o formă de
visare se prinde-n viteză.
Cât trăim, viața întreagă ne este o coajă în care ne lăsăm inimile să
plutească. Aerul din sânge, abandonul, întunecarea. Concepte pe care le intuim
în mințile noastre răstignite într-un context mărginit. Locul meu este acolo
unde munții cresc în adâncime, unde viața alunecă între o respirație și o
închidere totală simțurilor. Poveri care construiesc limitările. Orizontul
albastru cât vezi cu ochii. Te oprești.
Rugăciunea ta n-a fost nicicând mai aproape de Dumnezeu.
această dragoste care crește
Zilele trec, se întind dincolo de colivii, de zmeii uriași.
Ne ștergem de lacrimi, ne udăm dragostea.
Cumva nici o lume nu are să încapă în toate hărțile care s-au rupt.
Trăim fiecare dimineață ca niște fluturi care tremură. O dragul meu,
moartea lor e frumoasă,
când te gândești că-n atât de puțin timp
au zborul netulburat.
Alte mișcări în care lăsăm pierduți, inima continuă să bată.
Suntem întunericul în care Dumnezeu și-a deschis ochiul.
Ne privim aripile perfect întinse, în timp ce viața ne desface de temeri.
Suntem mărul care cade și face pământul să plângă.
Nu mai contează cât de rece s-a făcut afară. Cine privește peste fereastră
când sângele transpiră sub piele. Suntem visul care se întâmplă și nimeni nu-și
amintește
nimic.
Într-o zi voi ajunge în fața ta. Îți voi strânge toate cuvintele nespuse,
tot ce ai apucat să gândești.
luni, 22 august 2016
Summer bodies
Când mă înghit
când culc anotimpurile în aceste forme de inimi
distilând zahărul din întuneric
viața mi se risipește într-un ceas.
Nu-mi cunosc drumul. Ochiul de rezistență dintre imaginea subtilă a lui
Dumezeu iubind această lume și prăbușirile noastre.
Dar noi nu avem amintiri, nu avem nimic care să ne umple mințile decât
cuvinte
îngropate sub stele.
Nu am sânge care să curgă și să păteze pământul.
Vara aceasta mi-am lăsat părul lung, întunericul și-a lărgit coperțile.
Să mă citești când ultima zi din acest august fierbinte
își va întinde florile uscate și buzele mele
vor trece peste noapte
peste vise
peste sfârșit.luni, 13 iunie 2016
te visam lângă apă
o lume despărțită de ziduri și
ceva călduros care să ne
strângă rănile
iar eu
micuță și prăpădită cum sunt
nu-mi pot aduce aminte cum
arătau ochii tăi
dacă priveau în gol sau dacă pur
și simplu
lunecau noaptea-n râuri negre
ca niște locomotive uriașe
în care se lasă liniștea
singura stare
care doboară
vagoanele
răsfirate pe câmpul de maci peste care plouă nopți la rând
și
acum florile se întunecă
și
se sting
te
visam lângă apă, trupul tău era o fântână lângă care mă opream din
când
în când. Îmi cădea părul peste umeri, tu îmi spuneai c-ar fi mai bine să-l tai
măcar
dacă o fi să plouă
cerul
nu se va întrista
învățam
despre greutatea cuvintelor
printre
cărți și lacrimi.
Mă
vedeai cum cresc și când nu eram atentă îmi puneai
pietre
în rucsac
dragostea
tot
ce ne rămâne
după
ce creștem și murim
despărțiți de ziduri și ceva călduros care ne umple
rănile.
duminică, 8 mai 2016
Spectrum
E ceva ce adulmecă
înlăuntrul nostru. Orele tăcăie în cel mai tăcut ceas de pe pământ.
Depărtări întinse cât am putea paria pe
singurătate. Eu vie, așteptând
prăbușirea copacilor fluizi de peste ocean.
Dacă ar exista un loc unde
să ne lăsăm trupurile și să continuăm drumul
învelind miezul în bucăți luminoase
numai ca ochii noștri să poată vedea
fiecare părticică destrămată
în urma zilelor.
Câmpuri adânci într-o singură inimă
clătinând ploaia.
miercuri, 2 martie 2016
The man with the violin
Suntem uitați într-o pleoapă care sângerează
și dincolo de moarte.
și dincolo de moarte.
Trupurile urcă în muzica lor paralizând vindecarea.
În fiecare zi o iau de la capăt.
Un cer deasupra sufletului neadormit în nicio odihnă.
Un cer deasupra sufletului neadormit în nicio odihnă.
Vino femeie și așează-ți muzica ta preferată și ceva cald
lângă sângele meu.
Lasă-te ca un șuvoi de îmblânzire între resturile zilei de ieri
și începutul resturilor zilei
lângă sângele meu.
Lasă-te ca un șuvoi de îmblânzire între resturile zilei de ieri
și începutul resturilor zilei
de mâine.
Voi împinge poezia în toate colțurile tale întunecate și
visele vor dispărea dincolo de plăgi
în toți oamenii care te-au privit
așa ca o existență în care nu ai de ales decât să
nu te mai întorci.
Să te privești în oglindă ca o viață care își visează
sfârșitul
cu ochi limpezi.
Să te iubești când
nu va rămâne nimic
să-ți ducă numele mai departe
ori să-ți intuiască gândurile nimicite în frumusețe.
Te vei desprinde de tot ce a fost înfrigurare
și vei locui în toate mările care locuiesc
în visul meu
marți, 2 februarie 2016
Heart lines
după un timp
mi-am spus, voi fi o întunecare cu valuri
cineva va opri și-mi va închide ochii dincolo
de orice locuire
două mâini se ating în spatele unor oglinzi
împărtășind un viitor tras în afara memoriei
mă caut
nu mai știu dacă rănile mele au suflet
voi ghici jocul
personajele
slăbiciunile lor, felul lor de a se întoarce mereu în
același loc
cald cu lacrimi
hainele se vor limpezi
într-un gest în care nimic nu are nevoie să vadă
până unde ne putem intui viața când afară ninge
cu fulgi mari
Ochiul tău descifrând liniștea dintre stele.
miercuri, 20 ianuarie 2016
Cochilie crăpată de vânt
"Ca şi marile opere, sentimentele adânci
semnifică întotdeauna mai mult decât au conştiinţa că spun. Marile sentimente
poartă în ele însele propriul lor univers, splendid sau mizerabil. Un univers,
adică o metafizică şi o atitudine a spiritului. Ele luminează cu pasiunea lor o
lume exclusivă, în care îşi regăsesc propriul climat. Ceea ce e adevărat pentru
sentimente specializate, va fi şi mai adevărat pentru emoţii, la baza lor atât
de nedeterminate si totodată atît de confuze şi de „sigure", de
îndepărtate şi de „prezente" ca acelea pe care ni le dă frumosul" Albert Camus
Ce-l face pe om să fie om? Faptul că are
rațiune? că are capacitate de a-și ușura existența printr-o
mulțime de invenții?, că poate iubi și că poate exprima acest lucru prin: artă:
pictură, sculptură, poezie? Că este dornic de cunoaștere și că este capabil să
lase ceva în urma lui?, ceva care bate la fel de abrupt ca inima lui. Nimic
nu-l face pe om mai om decât capacitatea de a simți: de a transfera această lume
în propriul lui suflet și de a o face să tremure.
Am să vă spun o poveste a unui om invizibil
pentru majoritatea oamenilor, pe vremea în care poezia se apropia de mine. Și
vă mărturisesc un lucru: nu evitați oamenii care par respingători (la prima vedere), nu știți ce
povești ascund și cât de adânc este sufletul lor. Cred că este cea mai impresionantă oprire care m-a
zguduit.
Cluj, 2010, eram unul dintre oamenii care alergau cu 10
km/oră prin străzile Clujului, frig, era așa ianuarie de-mi înghețau vinele și
sângele din ele și nu mă gândeam decât la cum să ajung la cantină și să-mi
potolesc foamea. Să prind primul troleu, deja simțeam gustul de cartofi pai în
gură și căldura care-mi scotea epiderma din amorțeală.
Anticipam o stare de bine, și mă încălzeam cu acel gând. Apoi la fel cum se întâmplă evenimentele neașteptate, inevitabilul s-a produs. Am văzut un om. Eu care vedem sute de oameni zilnic. Dar nu orice om, un om care a transmis ceva. Un om a cărui tăcere m-a strigat. Stătea pe bancă și privea lumea. M-am oprit și l-am privit. M-am recunoscut ca unul dintre străinii din ochii lui și am hotărât să stau alături de el pentru câteva momente, să privim împreună. Mi-a mulțumit când i-am dat covrigii pe care nu-i măncasem. În timp ce rupea din ei, mi-a spus că a trecut o săptămână de când nu vorbise cu cineva.
Vedeți domnișoară nimeni nu bagă în seamă oamenii străzii. S-a mirat că m-am așezat lângă el și mi-a povestit viața lui. A fost ca o trezire din amorțeală, brusc foamea și frigul erau primele lucruri pe care corpul meu le-a uitat fiindcă sufletul avea nevoie de o altă hrană și de o altă căldură, care depășea orice necesitate biologică. Din afară credeam că el ca și mine avea cea mai mare nevoie de hrană și căldură, greșit, avea nevoie să vorbească să fie ascultat. Mi-a povesit ce înseamnă raiul pentru el, și am aflat că în fiecare dimineață eu îi trăiesc paradisul fără s-o știu. Domnișoară, într-o noapte geroasă, am fost dus cu salvarea la spital, nu-mi amintesc decât că era atât de frig și oasele mă dureau; m-am trezit dimineața pe un pat și pe o pernă moale, era cald și am crezut că am murit. În ultimii mei ani, eram pentru prima oară fericit cu adevărat. Apoi, am ajuns înapoi în stradă, înapoi în infern. Îl ascultam și încercam să găsesc cu el o soluție precum un azil de noapte, dar mi-a spus că preferă să doarmă în stradă decât să meargă într-un asemenea loc, unde sunt alții asemenea lui care înceracă să-i fure bagajul în care își are totul.
Mi-a mulțumit că am stat cu el și mi-a spus că niciodată un străin nu a făcut acest gest. Înainte să plec m-a întrebat 2 lucruri: dacă cred în imposbil și i-am răspuns că da. Cred că totul este posibil și el mi-a mărturisit că și el crede la fel, m-a bucurat. Apoi, m-a întrebat ceva ce nu am știu să-i răspund din prima: Domnișoară, în puteți spune în ce zi suntem? Eu, da, dar am realizat că de fapt și eu uitasem, parcă nu mai conta nimic, i-am zămbit și i-am răspuns AZI.
Anticipam o stare de bine, și mă încălzeam cu acel gând. Apoi la fel cum se întâmplă evenimentele neașteptate, inevitabilul s-a produs. Am văzut un om. Eu care vedem sute de oameni zilnic. Dar nu orice om, un om care a transmis ceva. Un om a cărui tăcere m-a strigat. Stătea pe bancă și privea lumea. M-am oprit și l-am privit. M-am recunoscut ca unul dintre străinii din ochii lui și am hotărât să stau alături de el pentru câteva momente, să privim împreună. Mi-a mulțumit când i-am dat covrigii pe care nu-i măncasem. În timp ce rupea din ei, mi-a spus că a trecut o săptămână de când nu vorbise cu cineva.
Vedeți domnișoară nimeni nu bagă în seamă oamenii străzii. S-a mirat că m-am așezat lângă el și mi-a povestit viața lui. A fost ca o trezire din amorțeală, brusc foamea și frigul erau primele lucruri pe care corpul meu le-a uitat fiindcă sufletul avea nevoie de o altă hrană și de o altă căldură, care depășea orice necesitate biologică. Din afară credeam că el ca și mine avea cea mai mare nevoie de hrană și căldură, greșit, avea nevoie să vorbească să fie ascultat. Mi-a povesit ce înseamnă raiul pentru el, și am aflat că în fiecare dimineață eu îi trăiesc paradisul fără s-o știu. Domnișoară, într-o noapte geroasă, am fost dus cu salvarea la spital, nu-mi amintesc decât că era atât de frig și oasele mă dureau; m-am trezit dimineața pe un pat și pe o pernă moale, era cald și am crezut că am murit. În ultimii mei ani, eram pentru prima oară fericit cu adevărat. Apoi, am ajuns înapoi în stradă, înapoi în infern. Îl ascultam și încercam să găsesc cu el o soluție precum un azil de noapte, dar mi-a spus că preferă să doarmă în stradă decât să meargă într-un asemenea loc, unde sunt alții asemenea lui care înceracă să-i fure bagajul în care își are totul.
Mi-a mulțumit că am stat cu el și mi-a spus că niciodată un străin nu a făcut acest gest. Înainte să plec m-a întrebat 2 lucruri: dacă cred în imposbil și i-am răspuns că da. Cred că totul este posibil și el mi-a mărturisit că și el crede la fel, m-a bucurat. Apoi, m-a întrebat ceva ce nu am știu să-i răspund din prima: Domnișoară, în puteți spune în ce zi suntem? Eu, da, dar am realizat că de fapt și eu uitasem, parcă nu mai conta nimic, i-am zămbit și i-am răspuns AZI.
Am ajuns acasă zguduită, de viața acelui om și primul
lucru pe care l-am făcut a fost să iau o bucată de hârtie și ceva de
scris.
Domnului V., un om pentru care orice zi este azi
M-a strigat tăcerea omului mut sub privirea trecătorilor. Am întors capul și m-am întors din drum, i-am dat mâncarea din geantă și el mi-a dat voce. Atunci am auzit cel de-al doilea strigăt. Mi-a spus că-și ține cuvintele-n bănci tăcute, cele care întotdeauna au răbdare; că mulți sunt lăsați să nu înțeleagă că-n creșterea lui și-a spart cochilia, că pentru el venele nu poartă doar sânge și că nu acest sânge îl face viu; că-i ține dragostea de foame și de frig și că într-o bună zi el va muri cald, tremurând în somnul lui fără de vise.
Cu domnul V. aveam cel puțin două lucruri în comun, amândoi credem în imposibil și niciunul nu știa în ce zi era.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Viața mea nu se continuă
în locul oricărei vieți nu își mai face cicatrici noi în acest capăt de liniște sunt o mireasă cu lacrimi ce împodobesc fiecare milimetru...
-
Problematica ştiinţifică abordată şi scopul demersului de cercetare Am ales să dezbat în cadrul acestei lucrări o temă controversată, zi...
-
cu degete oarbe în timp ce aerul plesnește dureros în mai puțin de o secundă toate organele tot așa trupul meu a învățat să asculte de mine...
-
o dragoste infinită e atunci când ai vrea să trăiești măcar cu o secundă mai mult să respiri soarele în întregime și tot trupul tău să devi...