duminică, 28 mai 2023

Toate fotografiile în care nu apar

Credeam că îmi pot trăi viața, că o pot desface de fiecare înveliș, până la particule microscopice, că fiecare gând despre Dumnezeu și memoria fotografică cu locurile unde am respirat oameni se pot salva. Tot ceea ce aș putea lua cu mine ar fi sufletul meu înmuiat în cea mai fierbinte zăpadă din lumile posibile, o himalaye deșertică, fără oxigen, fără moartea ce a scăpat cheile absolute către viul universului. Totul se sfârșește frumos, ideatic până și noaptea vine ca un sărut ce arde cu ochii închiși. 

Dragostea se întâmplă atunci când nu te mai uiți în spate, când îți strivești toate lanternele către stele și îți iei bilet de călătorie doar dus în cămașa unui asteroid așteptând secunda apocaliptică când totul se va face praf. 


joi, 25 mai 2023

Apărare în adâncime

Am visat că sufletul meu era viu într-un lacăt cu păsări. Când a sosit dimineața, m-am privit în oglindă și în colțul ochiului am găsit geana unui înger. 

O să-mi învăț trupul să nască aripi, dintr-o sămânță nemuritoare.



Obsidian

“Minerii fantomă sapă într-o mină fantomă, păzită de păstorii orașului fantomă.”

Mi-am lipit tâmpla de zid, o apă grea făcea săpături în mina cu cele mai albastre păsări ce le-am văzut vreodată. Poate totul a fost doar o nălucire iar gândurile ude de la ploile cu uraniu străluceau în orbitele de safir. Există o părăsire a inimilor pentru visătorii acestei lumi, închipuind imposibilul ca o destinație lăuntrică desăvârșită. 

Dacă dai la o parte orașul subteran, fiecare tunel curge ca o autostradă descompusă în meteoriți cu trupuri uriașe din care cresc diamante și nori ucigași. Poate tot ce ni se întâmplă este doar o iluzie metafizică ce se ridică peste voalul nopții, rănind flacăra ce sălășuiește în miezul oaselor atât de iubite. 

Într-o zi am să locuiesc o fotografie cu lună descojind crinolina din toate ploile ce s-au desprins de pe acest pământ.



miercuri, 24 mai 2023

Când seacă sângele

va veni ziua când vom deveni miez nuclear pe harta luminilor contaminând fisurile din cămăruțele cu inimi cu un sărut așa fierbinte precum cel imaginat de cei a căror suflare se întoarce în sfârșit 

acasă.



marți, 23 mai 2023

Însemnări din cartea vieții fără de moarte

Fericiți crescătorii de blândețe căci ei vor îmbrățișa toate tainele pământului. 

Se spune că durerea este nebunia umbrelor. Că tot ceea ce-i frumos este trasat adânc la granița dintre cuvânt și tăcere, în pântecul unui vierme lustruit superb sub arșița stelelor aflate la milioane de ani-lumină. 

Căldura mea decupează mâinile iubirii, precum ai trasa contur singurătății între veșnicie și oameni. În timpul morții, sufletul probează alte dimensiuni, oglinzile devin niște ochi spre împăcare, ca niște uși invizibile cu aripi de serafimi. 

Un trup nou pentru dragostea mea plutește în aer. 

Credința este iubire ajunsă la infinit, o inimă nouă ce se naște la capătul universului. Poate că suntem pe atât de nemărginiți pe cât credem și Dumnezeu Însuși, marele furnizor de nemărginire a lăsat viața ca o momeală pentru toți monștrii de lumină, așa ajungem să devorăm și să fim devorați, ca parte a unui circuit implacabil în care o dată trebuie să murim pentru fericire iar a doua oară pentru dragoste.


vineri, 19 mai 2023

Dragostea elefant

O evadare din corpul meu 
ar însemna sfârșitul și totuși 
eu evadez în emisfera lucidității 
cu visele mele prinse pe sfori
între cârpe și oase 
navigând cerul îndepărtat

viața noastră e mai mult  
decât ceea ce se vede
cu sufletul tăiat 
dincolo de lumea prăbușirilor
înghițim ferestre atunci când se anunță furtună

elefantului meu i-au crescut colți de cristal, 
în ei îmi văd sufletul strălucind 
printre oameni cu dragostea alături 
fără de asemănare 
ca o perlă superbă căreia i s-au decupat uși.


Inimi nelocuite

Aș putea găsi frumusețe în cochilia abandonată a unei păsări (dar tu mi-ai spune pe bună dreptate că păsările nu au cochilii, dar soarele meu este umed și pielea lui învelește un trup cu iarbă fierbinte) ca un vis decuplat ce încă locuiește pleoapa singurătății. 

Atât de viu precum dragostea ce pictează ochiul Lui Dumnezeu.



miercuri, 17 mai 2023

Anatomie fără corp

Dragostea e atunci când desfaci omul de el însuși, îți verși din singurătate în paharul lui ca un fel de umezeală ce strălucește pe întuneric. Îți învingi setea și carnea ți se desprinde din hărțile cu poveri.

Deasupra ta, Dumnezeu a creat un acoperiș simplu unde păsările se întâlnesc și scriu despre munții din nori. Cât timp durerea trăiește în tine, nu poți muri, căci ea respiră prin plămânii tăi și îți cere ascultare. Ești tulburător de viu mai ales atunci când iubești, iar lacrimile pătrund înlăuntru. 

Noi plutim într-o inimă crudă, atât de necopți că am putea trece drept sfârșitul unui sâmbure cu viață.



marți, 16 mai 2023

Ofelia

niciodată să nu-ți fie teamă să trăiești în afara balonului plutitor cu oameni, ori să umbli peste ape cu inimă strânsă știind că universul erupe în nemărginire cu aceeași viteză precum sufletul tău. 
Teama este doar un motiv pentru a nu privi sus deasupra norilor unde iubirea este duhul ce veghează cerul din păsări. 

Nemurirea există ca o prelungire a sângelui ramificând pomii neantului, acolo pământul este doar o metaforă pentru viață și insule plutitoare ce cresc nesfârșit 

tot așa cuvântul meu crește astăzi pentru tine ca o pâine în care plouă cu dragoste multă.


luni, 15 mai 2023

Pierdut pentru totdeauna

Te-am căutat printre cei morți și printre cei dispăruți. Liste de nume, șiruri de oameni evaporați în cimitirele cu statistici. Dar eu știu că un număr nu va putea vorbi niciodată, el nu își va ridica trupul ori sângele nici va porni în căutarea supraviețuitorilor. 

Astăzi, lumea a rămas la fel, tu nu mai exiști decât cu zâmbetul tău firav într-o poză veche așteptând zorile să rodească. Nu voi afla niciodată dacă pământul a mușcat din tine ori mai degrabă din sufletul meu.

Eram mică, o fetiță ce lovea cerul cu pietre și apoi le strângea pe drumul cu felinare ducând flori la mormintele celor fără de nume, gândind că sub pături luminoase cu verdeață se odihnesc adevărații feți frumoși, cu dragostea lor veșnic pitită-n cutiuțe metalice 

iar eu o cosânzeană anonimă căutându-și prințul dispărut, negăsit pe toate pământurile cu oameni, vorbesc pe limba morților, construiesc catedrale invizibile între lumi să îngenunchez toate rugăciunile ce au fost rostite cândva.


vineri, 12 mai 2023

Saturnian

Cuvântul îmi este logodnic, mă așteaptă în locul unde universul se sfârșește, fără de zgomot  
lumina din vis se aliniază cu restul planetelor 
ușor, mă desprind în drumul spre soare

timpul se curbează ca o salcie adormind în furtună
în această luciditate aș vrea să-mi petrec restul zilelor privind umbrele cum se desfac de trupurile lor 

iar eu să îmi ascund dragostea și apoi să cresc ca într-o pasăre lichidă în palma unui copil.


Aproape fără de mâini

este sufletul meu trezit din fiecare dragoste cu imaginea ploii simulând focul din lanterne. Dacă îți pui urechea peste pieptul meu poți să asculți frunzele cum cad deasupra apelor fără umbră. 

Un nor toxic din care îți revii cu greu amețind inimile uriașe ale zmeilor sfâșiind cerul cu muritori și foame în loc de cuvinte 

m-am obișnuit să ascult glasul ierbii peste care se ninge din ochii tăi fără milă. 

Am să iubesc toți bărbații în care m-am pierdut cu dragostea mea ca o rochie cu vertebre prelungind raiul. Da, eu sunt o femeie fantastică, poți să îmi topești sufletul ca din mine să iasă cel mai curat copil. 

Poemul meu este un vis pictat de Van Gogh în lacrima dimineții și lăsat să ardă.

Cine va sta cu mine până la sfârșit acela va aprinde lumina când nopții înseși îi va fi teamă să se trezească lângă inima mea.


Chrysalis

Trebuia să fie o inimă, desfăcută în mărgele. O ploaie de primăvară la care tânjesc cu ochii închiși, desculță pe pământ viu, cu dragostea intrând și ieșind din mine ca o durere fără de trup, fără căldura din miezul oamenilor în care m-am așezat 

ca o nimfă ce își visează frumusețea viitoare, învelită-n straturi peste straturi de praf magic și gânduri tremurând la sfârșitul cărților în locul unde te-ai îndurat să plângi și să-ți ucizi lacrimile. 

Moartea este doar o metaforă, un vortex din care ai tăiat toate senzațiile și apoi aștepți să crească ceva nemuritor de superb. 

Nimeni nu va ști cât de sus poate ajunge sufletul tău, cât de tare îți simți rănile când se mușcă din carnea ta, din abisuri și întuneric 

doar vindecarea umblă în lumină ca un animal fără chip, îți sărută durerea cu dragoste și te preface într-un fluture sălbatic cu incisivi de metal.


Durerea celor ce nu pot iubi

Frigul trece peste inima mea ca un sărut de corali prin mările infinitului. Cu tine îmi trăiesc zilele tulburător de frumos, uneori cerul mă înlocuiește de la tălpi în sus nu exist decât o zi 

ziua în care fluturii se nasc și plutesc în lumină, apoi se pierd tremurând pentru totdeauna în necunoscut. 

De luni până duminică numele meu este Saturn în toate limbile universului. 

Iubim și dezertăm în obscuritate, cu teama fantastică de a ne regăsi cu ochii închiși în același loc după ce viața ne-a mai sfârșit o dată. 

Dar eu te iubesc cu toată ploaia ce cade peste setea pământului direct în sufletul meu și nu-mi pot închipui o dragoste mai mare și mai tăcută, ca aceea ce îndură tot, mișcând cu putere nevăzutul necuprinsului neatins.


Confesiunile firului de iarbă

Odată am văzut zborul ieșind dintr-o pasăre. O țineam în mâini, privind misterul ochilor a căror lumină se depărta în viscolul alb, tot mai sus. În trupul despărțirii genele sângerau. 

Uneori visez un umăr de singurătate de care încerc să mă sprijin, cu inima la vedere trec prin toate vămile invizibile. 

Când închid ochii îmi închipui dragostea ca un desen sublim, întins în abisul norilor. Cine va veni să măsoare adâncimile picurându-și sufletul în fântână și limpezind-o va gusta din apa aceea. 

Undeva la capătul lumii cresc noi muguri de aripi în turla de cristal.




Cântul de veghe al serafimilor

Când scriu îmi pare că sufletul meu este tăiat și lipit înapoi cu flăcări, aproape întreg. Câmpuri prelungi cândva autostrăzi cu felurite corăbii se deschid în imensitatea timpului, ochii mei vânduți se nasc astăzi într-un capăt de lună. De când trăiesc mi-am imaginat frumusețea ca niște femei iubite scoase din cărți. 

Ești dragostea ce nu mai ajunge la țărm, ce nu mai respiră decât într-un vis preț de o secundă porțiuni de lumină închipuind căldura viitoarelor mele mâini.


Așa cum taie un cuvânt

norii semănați, gemeni pe pielea ta, născuți din prea multă dragoste tot așa eu iubesc fantoma unui sărut, resturile unei dimineți cu paturile etern nefăcute la capătul ferestrelor cu flori migrând din răcoarea pământului într-un trup de pasăre istovit. 

Atingerile din oglindă devreme când ne trezim și umblăm pe vârfuri. Ne deschidem unii altora ca niște dulăpioare fantastice, rostim poemul din vis, fiecare cuvânt devine un drum de înstrăinare pentru mai târziu cu oameni ce se nasc și mor în inimi de praf abia șoptind locul în care sunt ascunși îngeri.

Emmaus


Am intrat în pereții închisorilor lângă sufletul tău era cald ca o zi de primăvară neînchipuit de frumoasă între oasele zidurilor munți de cascade creșteau, mi-ai spus că așa intră raiul în colțuri întunecate, apoi se răspândește contaminând întunericul și aceasta era o taină. Afară lumea curgea, ceilalți deținuți împleteau pâine. Am văzut îngeri îmbrăcați în oameni scoțând dragoste ca dintr-o fântână. Am băut din acea apă, o înghițitură mică ar potoli toată setea pământului.


Mă gândeam că Însuși Hristos cel viu respiră prin porii mediului auster, își varsă vindecarea precum vinul cel bun tuturor mirilor ce-și unesc rădăcinile în împărăția cu stele. 

Întreaga iubire încape într-o picătură mică, microscopică, ascunsă vederii. 

Nouă ne ajunge atât cât e, putem face minuni, împărțind pâini ca din inimile noastre.


Fântâna cu bănuți de argint

Chipul unei femei tinere se oglindește în apă. Aș putea fi eu, dar chipul meu nu poate fi detașat de ligamentele vii ce susură într-o limbă nepământească 

căci ele nu pot fi surprinse de cei ce văd doar cu ochii, nici atinse cu mâinile, nici măcar sărutate. În mine se nasc cei mai înalți munți, nu-i pot opri, la fel cum nu pot opri iubitorii de înălțimi să le cucerească desculți. La fel cum nu pot pune granițe morții, s-o închid într-un sicriu de plumb, să-i dau drumul în adâncuri și să înghit cheia. 

Aș vrea ca după sfârșitul meu să pot învia cu sămânța cuvântului germinând în puf de cristal peste oasele mele săpate-n lumină, ca niște tranșee galactice în care s-a plouat patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Iar după terminarea tot acestui timp, aș ruga un heruvim să pună degetul, să miște inima vieții ca într-însa dragostea să se așeze ca într-un cuib cu ouă nemuritoare.


Te rog, Doamne, nu mai scrie în zori

Înger, îngerașul meu, câteodată îmi vine să dărâm pereții ăștia invizibili cu mâinile goale. Nu mai am nimic, cavități îngropate în doliu, pământ mușcat și risipit peste toți ochii ce au orbit lumea asta. 

Aștept ploaia de lumină, gânduri înghițite care trec dintr-un om în altul, generații la rând. O fiară ce mușcă din toți și nu are niciodată pântecul sătul. 

Am ațipit puțin. Se făcea că aveam un cățel și mi-a fugit din brațe alergând către subsolul unei clădiri splendide, cerul nesfârșit ca o oglindă strălucea în soare. Într-o secundă, ceasul de veghe al îngerului s-a oprit, oglinda s-a spart iar milioane de cioburi ucigașe se împrăștiau peste clădire, cu oamenii în ea și cățelul meu prins înăuntru. Am plâns pentru toți, că nu mai era nimeni să poată fi salvat. Am plâns pentru mine că am rămas acolo, vie în durere. 

Oamenii să își privească sufletul, să-l atingă, să știe că e real, răstignit într-un colț de Golgotă plutitor deasupra unei Panthalassa a lacrimilor și este teribil de însetat. Sufletul îngrădit în stele versus suflul cenușii seamănă cu întunericul, împarte aceeași inima ca doi siamezi ce nu pot trăi nici împreună, nici separați. 

Apoi m-am trezit și am intrat în camera copilului meu privindu-l ce dulce dormea.


Умань

O tânără mămică cu fetița ei dorm în fiecare noapte nedespărțite. În zori, soarele risipit în tunel înjunghie în vis. 

Păsări de metal se prăbușesc peste oraș. Bruma cerului amestecat cu lumină cern un cântec de leagăn. Un înger își smulge aripile, ceasul de veghe s-a sfârșit.

Vine o vreme când dragostea se dezlegă de moarte și umblă în pantofiorii unui copil.

Mamă, de ce în dimineața asta toate păsările tac?



Când nopțile sunt prea lungi să mai fie scrise

știm că aparținem ierbii când  tristețea este un substitut propriului labirint.  Când intri în vis, de fapt intri în mintea propriei singură...