Am întrebat pe cineva cum arată sufletul meu

și dacă ar fi să moară vreodată să fie o moarte instantanee, ca într-o implozie

ca un poem rupt din inima poetului preferat, iar el să nu simtă nimic despre acest transplant al durerii în timp ce trece în alt corp 

și tot ce ai vrea să trăiești să se lipească de tine ca fantoma unei mirese îndrăgostite veșnic de mirele ei

și dragostea să treacă ca apa prin atomii din pietre

că nu există nimic în acest univers să nu fie numit și fiecare nume a fost dat de către un înger făcut să iubească până la sfârșitul timpurilor 

eu scriu același poem de când m-am născut, precum mănânc în fiecare zi din aceeași bucată luminoasă de pâine, precum îmi imaginez cum se simte un sărut pe buzele tale imaginare și tare aș vrea să nu se mai sfârșească. 

Și va veni ziua în care nu te vei teme de nimic

și ea îți va fi doar un alt deja-vu 

ca în dragoste

atunci când închizi ochii și sufletul tău levitează deasupra tuturor trupurilor cu oameni, dar tu ai găsit unul singur pe pielea căruia să îți transpire palmele 

și ai vrea să curgi departe de lume să apeși pe singurătate numai din vârful buzelor

(iar el să vină în visele tale

nechemat, neatins…).

Copilul ce m-a făcut mamă

Poți vorbi despre dragoste dar nu poți s-o rupi din tine să-i dai aer, plămâni și tot ce-i trebuie să trăiască în corp propriu

că iubirea este singurul organism viu ce nu poate putrezi niciodată în această lume ori în cea de pe urmă 

de vreme ce din ea coboară însăși inima Dumnezeului neatins 

că moartea ar fi pe sfârșite și uneori pe locul ei se sfințește singura gară de pe acest pământ unde se opresc toate trenurile

iar tu ai privilegiul desăvârșit să cunoști tot ceea ce nu mai poate muri vreodată în sufletul tău

să nu te mai saturi de frumusețea cea veșnică

ruptă din infinitul ei ca trena de corpul unei mirese 

cum ar fi să te găsești în singurătate ca-ntr-o oglindă ce defrișează granițele născute sub piele

în ochii ce nu au văzut când se aprind stelele

dar așteaptă cuminți în întuneric

legând sfori invizibile între capilare și constelații

o fi sângele Iordanul plutitor al Căii Lactee ce așteaptă febril fiorul primului puls al vieții

tot așa eu am așteptat copilul ce m-a făcut mamă.

Ochii care nu se văd sunt scriși în aer

cu degete oarbe

în timp ce aerul plesnește dureros în mai puțin de o secundă toate organele 

tot așa trupul meu a învățat să asculte de mine, ca un înger supus Dumnezeului ce șade deasupra cerurilor și apoi să plângă pentru casa în care nu va intra niciodată

sau pentru buzele din care au curs toate izvoarele acestei lumi 

aș vrea să te ating dar nu pot să o fac

căci dragostea doare mai ales atunci când ții ochii închiși și nu ai cum să uiți fiindcă a avea o inimă fierbinte înseamnă să arzi iar moartea să fie doar un alt lucru imposibil dintre cele cu adevărat imposibile. 

Ceva nemuritor ca o bucată din cer transpiră dincolo de cei mai negri cireși pe care i-am privit vreodată.