Mi-am lipit tâmpla de zid, o apă grea făcea săpături în mina cu cele mai albastre păsări ce le-am văzut vreodată. Poate totul a fost doar o nălucire iar gândurile ude de la ploile cu uraniu străluceau în orbitele de safir. Există o părăsire a inimilor pentru visătorii acestei lumi, închipuind imposibilul ca o destinație lăuntrică desăvârșită.
Dacă dai la o parte orașul subteran, fiecare tunel curge ca o autostradă descompusă în meteoriți cu trupuri uriașe din care cresc diamante și nori ucigași. Poate tot ce ni se întâmplă este doar o iluzie metafizică ce se ridică peste voalul nopții, rănind flacăra ce sălășuiește în miezul oaselor atât de iubite.
Într-o zi am să locuiesc o fotografie cu lună descojind crinolina din toate ploile ce s-au desprins de pe acest pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu