Se spune că durerea este nebunia umbrelor. Că tot ceea ce-i frumos este trasat adânc la granița dintre cuvânt și tăcere, în pântecul unui vierme lustruit superb sub arșița stelelor aflate la milioane de ani-lumină.
Căldura mea decupează mâinile iubirii, precum ai trasa contur singurătății între veșnicie și oameni. În timpul morții, sufletul probează alte dimensiuni, oglinzile devin niște ochi spre împăcare, ca niște uși invizibile cu aripi de serafimi.
Un trup nou pentru dragostea mea plutește în aer.
Credința este iubire ajunsă la infinit, o inimă nouă ce se naște la capătul universului. Poate că suntem pe atât de nemărginiți pe cât credem și Dumnezeu Însuși, marele furnizor de nemărginire a lăsat viața ca o momeală pentru toți monștrii de lumină, așa ajungem să devorăm și să fim devorați, ca parte a unui circuit implacabil în care o dată trebuie să murim pentru fericire iar a doua oară pentru dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu