din nord, departe la mii de kilometri distanță,
un punct de tăietură între munții cei mai smeriți
cu adevărat coborâți între oameni și suflete care
își mușcă din singurătate
(nimeni nu își poate visa viața așa cum și-ar fi dorit
cel mai firesc lucru ar fi să te trezești în fiecare zi iubindu-ți durerea ce înaintează în corp,
în fiecare nerv ca
într-o inundație cu meteoriți
știind că drumul pe care mergi s-ar putea să nu se mai sfârșească
că moartea poate opri tot
deconectând sufletul de memorie dar ceea ce ni se întâmplă să se întoarcă mereu către noi la fel ca în dragoste
sau o bibliotecă sfârșită deja pe raftul lui Dumnezeu iar El să ne lase totuși libertatea de a privi infinitul cum strălucește pe cord deschis)
Din oasele mele am ales un nume nou de copil ca întunericul să nu mai aibă nicio putere pe această lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu