se topesc cărări
când infinitul este
însăși inima ta în jurul căreia ai crescut om între toți ceilalți oameni frumoși construiți sub cer
pândesc dragostea cum șterge din lacrimi fostului mare abator alb unde moarte nu mai există și nici timpul nu îndrăznește măcar să atingă din vârful aripilor
se deschid cărțile
fiecare cuvânt primește o inimă și fiecărei inimi i s-a dat un om pe care să-l îmblânzească după puterea sa
te zăresc în mine
împletind flori în zăpadă la mormântul din vis
și atunci am certitudinea că Dumnezeu a făcut dragostea să intre în noi ca un sâmbure
înjunghiat
ce își coboară rădăcinile
intrând în carne
tot mai adânc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu