cu vioară apăsând în măduva oaselor
înainte de somn mă gândesc cum ar fi existat o zi perfectă pe acest pământ, cu sufletul îngreunând mersul printre oameni, pe drumul
către lucru
în stația de autobuz
când inimile devin prăpastii și gânduri vulnerabile nediscriminatorii cu așteptarea
în timp ce creștem smeriți în pântecul vieții ni se dă o șansă nouă de mântuire
când toate zilele se termină odată ca niciodată
iar dragostea vie din fața ta începe să îți zâmbească dureros
în chipul unui străin
poate că până la urmă vom învața să iubim fără să lăsam niciun cuvânt nerostit
ca în toate cărțile cu poezii unde Dumnezeu Însuși pune câte un clopot la capătul fiecărei umbre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu