între cei morți, a căror tăcere venea din umbrele
vârfurilor de aripi.
Avioanele se prăbușeau peste orașe, ca niște păsări rănite.
Nu auzeam nimic, decât sunetul gloanțelor trase neîntrerupt.
Însuși cerul părea o pleoapă uriașă căzută
peste tranșeele săpate-n beznă.
Trupurile lichide pluteau în lacrimi.
Cei vii se amestecau printre cei morți.
Doar moartea se împiedica-n surâsul tău,
care creștea cu mult deasupra curcubeelor
și a timpurilor înghițite de vulturi.
Doar moartea, singura izbăvire, care venea
ca o strângere de mână evacuând inimile din războiul oamenilor.
Ca o iubită, dornică să-și închidă ochii-n brațele iubitului,
tămâduind confruntarea dintre umbre.
Te stingeai tăcut și cel mai mult te durea, că toate aceste răni
nu-și vor găsi locul în frumusețe.
Răul acestei lumi întrupat într-o rană adâncă
scobind până la stele numai pustietate și întuneric.
Această viață se dezlipește de oase, lăsând ferestrele deschide.
Fă-mă neîntrerupt ca din mine să nu se mai nască
nici măcar o lacrimă. Nici măcar un gând croit peste poduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu