marți, 22 septembrie 2015

ADICŢIILE: PATOLOGIE SAU DEVIANŢĂ? Corelaţia între comportamentele adictive şi comportamentele deviante

Problematica ştiinţifică abordată şi scopul demersului de cercetare

Am ales să dezbat în cadrul acestei lucrări o temă controversată, zic eu, pentru universul cercetării şi anume: adicţiile: patologie sau devianţă? corelaţia între comportamente adictive şi comportamentele deviante. De ce este o temă controversată, deoarece din punctul meu de vedere părerile specialiştilor sunt împărţite, fiecare tinzând să explice un fenomen în funcţie de expertiza sa, dacă aparţine domeniului biologic sau psihologic, explicaţiile vor înclina bineînţeles spre sfera patologiei iar dacă specialiştii aparţin domeniului sociologic balanţa se va răsturna spre sfera devianţei sociale. În funcţie de sfera în care vom plasa acest fenomen va rezulta şi răspunsurile pentru această problemă socială. Cu alte cuvinte dacă vom considera adicţia ca fenomen patologic, ne vom raporta la acesta ca la o boală care trebuie prevenită și/sau eventual tratată, însă dacă vom considera adicţia ca fenomen deviant, ne vom raporta la aceasta ca la o crimă/infracţiune la adresa siguranţei şi ordinii sociale deci verdictul este sancţiunea, pedeapsa.

Din punctul meu de vedere, este aprope imposibil să tratezi un fenomen atât de vast, complicat şi complex precum sfera adicţiei cu o singură teorie, mai degrabă ar trebui realizate teorii pe genuri şi apoi pe specii de adicţie, în legătură cu variabile cheie: vârstă, statut socio-economic, aspecte geo-demografice, culturale, aspecte ce ţin de norme, valori etc. (posibili factori de risc, pentru propagarea acestui flagel şi asocierea lui cu tendinţe infracţionale). De aceea în efortul meu de a situa fenomenul adicţiei undeva între patologie şi devianţă, va trebui să precizez care sunt conceptele vehiculate în această zonă, conexiunea dintre ele, aspecte teoretice ale acestor concepte şi nu în ultimul rând plasarea lor în contexte socio-culturale, întrucât adicţia ca şi orice alt fenomen nu este un fenomen izolat, într-un vaccum social ci este asemeni unei ”maladii” care şi-a gasit gazda în societate ca ”organism social” (dacă facem referire la teoriile lui Herbert Spencer despre societate) şi în individ (dacă îl privim ca pe o”celulă socială”).    

Importanţa, relevanţa ştiinţifică, actualitatea şi oportunitatea demersului de cercetare

Pentru a avea o viaţa plină de satisfacţii stabilim legături cu ceilalţi din jurul nostru, deoarece lucrurile şi evenimentele, nu pot să satisfacă nevoile de profunzime ale naturii umane şi asta nu pentru că lucrurile sau evenimentele din jurul nostru ar fi neimportante (ele fiind chiar recunoscute social pentru rolul lor: alimentele pentru nevoia de hrănire, jocul de noroc pentru nevoia de amuzament, medicamentele pentru a ne ajuta să facem faţă durerii sau să prevenim boli). Oricine foloseşte aceste lucruri în astfel de scopuri, este văzut ca având o relaţie absolut normală şi sănătoasă cu ceilalţi. În adicţe, însă, dependentul deviază de la funcţionarea normală a lucrului şi dezvoltă o relaţie intensă, anormală cu acesta.
Aşadar alimentele, jocul de noroc, drogurile etc. preiau pentru individ o nouă funcţie, sperând că poate obţine din ele satisfacţie la nevoile pe care le are, nevoi care pot fi doar satisfăcute  în cadrul relaţiilor apropiate cu ceilalţi.

Una dintre problemele sociale de mare amploare cu care se confruntă societatea contemporană se referă la aşa numita: ”crimă fără victime”. Cu alte cuvinte, fenomenul adicţiei se presupune că ar aduce daune sociale (afectând buna funcţionare, relaţiile familiale şi sociale) doar persoanelor implicate (consumatori de droguri, alcoolici, etc.). Dar adevărul este că acest flagel, determină sănătatea a milioane de oameni, crescând nu doar costurile socio-medicale ci şi amplificând alte probleme sociale precum rata infracţionalităţii, rata şomajului etc. având deci multiple efecte pe termen lung în domenii diferite precum cel: economic, juridic, criminologic, medical (Rădulescu, 1999: 250). Potrivit lui Valleur şi Matysiak (2008: 64), adicţia este o formă de dependenţă covârşitoare, care otrăveşte viaţa, atunci când individul cade pradă adicţiei, ştie că atitudinea lui este generatoare  de probleme şi suferinţe, încercând astfel să se oprească pentru a pune capăt acestei situaţii.

Cu alte cuvine adicţia ce aparţine termenului mai larg al dependenţei, nu se răsfrânge numai asupra celor ce suferă de acest ”SINDROM” (afectându-i negativ funcţionarea bio-psiho-socială, ex: consumul de droguri ce provocacă dependenţa de substanţa/substanţele chimice consumate pentru a produce efecte agreabile căt şi pentru a evita durerea, dependenţa producând individului în cauză modificări fizice şi psihice ireversibile) ci iese de sub carapacea individuală, influenţând întrega comunitate: familie, prieteni, colegi de serviciu.
Pe de-o parte adicţia ca şi sindrom al ”bolii” bio-psiho-sociale (până nu demult bulimia şi anorexia erau considerate boli psihice, azi aparţin sferei adicţiilor) se încadrează în domeniul patologiei (pentru că este văzută ca o boală, are simptomatologie specifică şi din acestă perspectivă necesită tratament) dar adicţia mai are o faţă a monedei, şi anume latura deviantă, întrucât reprezintă o încălcare, o abatere de la o cale, aceeptată în mod legitim de către toţi, cei cu comportament adictiv fiind altfel decât majoritatea, cu potenţial criminogen şi pentru care societatea face numeroase eforturi, de magnitudinea adevăratelor ”cruciade” (Rădulescu, Damboeanu, 2006: 205) de luptă morală împotriva acestui fenomen şi de reintegrare în societate, concrerizată în: politici, servicii, programe (de prevenţie şi de remediere), echipe interdisciplinare etc.

Mulţi autori interesaţi în domeniul sociologiei devianţei, asemeni lui Rădulescu (2006) se întrebă dacă ”dependenţa de droguri (ca adicţie concretă) este un fenomen ce poate fi explicat direct sau este un epifenomen, în sensul că percepe explicarea unui set multiplu de acţiuni şi conduite?”, mai mult acelaşi autor aduce în cunoştinţă punctul de vedere al altor cercetători în domeniu şi anume: (lucru ce ne interesează şi pe noi, în momentul de faţă) conexiunea subtilă între adicţie şi tendinţe deviante, manifestate până în sfera criminologiei, în ambele sensuri: adicţia ca şi cauză a devianţei sau devianţa ca şi cauză a adicţiei (spre ex. consumatorii de heroină au fost asociaţi cu predispoziţia spre infracţionalitate, în sensul procurării acestui drog, de vreme ce consumatorii cronici de marijuana au fost antrenaţi în devianţa sexuală asociată).

Încadrări paradigmatice, teorii ştiinţifice relevante în domeniu şi precizări conceptuale 

De două decenii încoace, cercetăriile în domeniul adicţiilor au crescut semnificativ, deoarece specialiştii îşi doresc să pot răspunde la întrebări precum: de ce oamenii consumă droguri?, în ce mod şi de ce consumul de droguri se transformă în abuz, respectiv dependenţă? Care este conexiunea între consum de droguri şi infracţionalitate etc. Dar până a ajunge la explicarea acestor lucruri trebuie să avem o retrospectivă a ceea ce s-a întreprins până acum, în domeniu de aspecte teoretice referitoare la adicţie.

Teorii biologice asupra adicţiei (din sfera patologiei) 
Explicatiile biologice se concentrează pe mecanismele genetice ale organismului uman. Studiile au arătat că, în ceea ce priveşte consumul de droguri, există diferenţe individuale: unii indivizi refuză să consume droguri vreodată, alţii încearcă doar o singură dată, în timp ce alţii consumă în mod regulat şi devin dependenţi de drogul respectiv ( Rădulescu, Damboeanu, 2006:182). Se pare că factorii genetici influenţează mult adicţiile: consumul de alcool, droguri ilegale etc. Câteva exemple relevante în acest sens se referă la faptul că rudele de gradul I, ale alcoolicilor, au probabilitate mare de a deveni şi ei la rândul lor, alcoolici, dezvoltând o tentaţie mai mare decât cei cu părinţi nonalcooloci, de asemenea s-a demonstrat că gemenii monozigoţi (rezultaţi din aceeaşi celulă ou fecundată) au mai mari şanse de a deveni alcoolici decât gemenii dizigoţi (rezulţaţi din 2 celule ou) deoarece au similarităţi mai mari din punct de vedere genetic. Pickens şi Dance citaţi de Rădulescu şi Damboeanu (2006: 183) susţin că: ”nicio genă nu va cauza, în mod direct angajarea într-un comportament adictiv, cum ar fi consumul de droguri”.

Genele nu acţionează singure ci numai cu şi împreună cu factorii de mediu, care pot încuraja sau dimpotrivă, ceea ce a lasat natura. De exemplu chiar dacă, un individ are inclinaţie naturală, genetică spre adicţie, dacă factorii de mediu, prin disponibilitatea drogurilor, familiei sau anturajului descurajează comportamentul adictiv, dependenţa va exista doar în stare latentă şi nu se va mai manifesta niciodată. Erich Goode, ”Drugs in American society” citat de Rădulescu, afirmă că: ” moştenirea genetică asociată cu factorii de mediu şi de personalitate pot produce un nivel semificativ de înalt al abuzului de droguri sau alcool”.

O altă explicaţie de tip biologic în explicarea adicţiei se referă la ipoteza dezechilibrului metabolic, ce potrivit lui Vincent Dole şi Marie Nzswander (citat de acelaşi Rădulescu) dependenţii de heroină suferă de o boală, respectiv o tulburare  metabolică ca şi în cazul bolnavilor de diabet, iar explicaţia este următoarea: din moment ce îşi administrează droguri, organismul lor, tânjeşte după acele substanţe, similar modului în care un diabetic este dependent de insulină. Deşi explicaţiile de natură biologică sunt fundamentate ştiinţific, totuşi sunt insuficiente în a explica comportamentul adictiv, de aceea vom invoca mai jos explicaţii din alte domenii, cum ar fi: domeniul psihologic şi domeniul social.

 Teorii psihologice asupra adicţiei (din sfera patologiei)
 Cele mai multe explicaţii din acest domeniu, accentuează mecanismul de reîntărire a conduitei celor care abuzează de droguri, dar sunt explicaţii care accentuează tipul de personalitate a consumatorului dependent.

Mecanismul de reîntărire se referă la faptul că, în general oamenii tind să maximizeze recompensele şi să minimalizeze sancţiunile primite, deci continuă comportamentul adictiv pentru că se simt recompensaţi, un exemplu de recompensă, este senzaţia de plăcere, euforie provocată de comportamnetul adictiv, în cazul consumului de droguri, de unde rezultă ideea că: mecanismul plăcerii, poate naşte o fixaţie puternică a comportamentului repetitiv (pe scurt, totul se rezumă la schema următoare: Plăcere+Euforie= Reîntărire pozitivă), dar din fericire există şi reversul monedei şi anume reîntărirea negativă, atunci când un individ urmăreşte uşurarea durerilor, consumând droguri în acest scop (dacă individul dependent din punct de vedere psihic de un drog, întrerupe admistrarea lui, va resimţi disconfort şi durere, datorat sindromului de abstinenţă (manifestându-se fenomenul de sevraj), acestea dispărând de îndată ce individul îşi va administra o nouă doză. De obicei întărirea pozitivă este asociată cu ratele înalte ale criminalităţii (individul, dependent fizic, care caută plăcerea, se va angaja în acte deviante penal)

Explicaţiile ce accentuează trăsăturile de personalitate, afimă că: există configuraţii de personalitate ce determină comportamentul adictiv al indivizilor aşa numitele personalităţi patologice, trăsăturile de personaliate asociate cu riscul la dependenţă sunt: impulsiviatea, inhibare redusă, tulburări emoţionale, dificultăţi de adaptare (care utilizează drogurile pentru a „evada” din realitatea cotidiană), stima de sine scăzută (H. Kaplan citat de Rădulescu, 2006: 188). de aceea tind să se angajeze în comportamente autodistructive precum conumul de droguri, alcool etc.

Teorii sociologice asupra adicţiei (din sfera devianţei sociale)
 Spre deosebire de teoriile de mai sus, care au pulsat asupra factorilor de natură individuală, utilizaţi în explicarea comportamnetului adictiv, teoriile în domeniul sociologic caută cauzele sau mai bine zis factorii structurali (de mediu), concretizaţi în relaţii, condiţii sociale). Din această perspectivă, tot ce are legătură cu fenomenul de dependenţă, inclusiv consumul de droguri, este considerat un fenomen social, ce variază în funcţie de anumite variabile sociale, cum ar fi: vârsta, statut social, cultură, stil de viaţă etc.

Trei paradigme sociologie de o importanță majoră sunt paradigma funcţionalistă, paradigma conflictualistă şi paradigma interacţionistă. 
Paradigma funcţionalistă afirmă că: devianţa reprezintă o violare normativă, ce perturbă funcţionaliatea sistemului social, ameninţând: coeziunea socială şi solidaritate morală, consumul de droguri fiind şi el un comportament deviant care afectează funcţionarea socială.

Paradigma conflictualistă, susţine că: nu există ordine socială între membrii societăţii, din cauza conflictelor sociale, Parsons citat de Rădulescu şi Damboeanu (2006, p.206), a aplicat în cazul adicţei, cum ar fi dependenţa de droguri, ideea e că dacă un anumit drog este consumat de un grup ce reprezintă o ameninţare politică, în mod automat acest consum tinde să devină interzis prin criminalizarea sa.

Paradigma interacţionistă, susţine că: societatea, este alcătuită din indivizi, grupuri cu valori diferite, de aceea conceptul de devianţă având caracter relativ, de exemplu: adicţia unui dependent de morifină aflat în stadiul terminal al unei boli, nu este considerată o devianţă în timp ce acelaşi drog atribuit unei persoane sănătoase din punct de vedere medical, este considerat deviant.

O teorie sociologică care a făcut mare vălvă în spaţiul şi timpul în care a fost propusă, încă fiind de actualitate, este Teoria anomiei reprezentată de R.K.Merton, considerată a fi una dintre cele mai faimoase teorii cu privire la consumul de droguri (Rădulescu, Damboeanu, 2006: 193). Din această perspectivă, consmul de droguri (sau comportamentul adictiv aş zice eu)  reprezintă ”eşecul conformităţii”, adică, indivizii care se sustrag în adicţie, de fapt, ei se sustrag mijloacelor legitime, legale de realizare a unui scop social. Societatea cere de la individ două lucruri :
         1. să aleagă scopurile promovate de aceasta, în vederea integrare sociale
         2. să aleagă, respectiv să utilizeze doar căi legitime, aprobate de societate în realizarea acestor scopuri.

Din păcate, în societate totdeauna vor exista conflicte între scopuri şi mijloacele considerate legitime, datorită faptului că însăşi societatea nu garantează punerea la dispoziţia indivizilor a acestor căi instituţionalizate, unii se vor simţi în afara lor şi astfel vor alege alte mijloace pentru realizarea idealului social, de aici starea de anomie creează tentaţii puternice de devianţă şi de încalcare a normelor, subliniind Rădulescu şi Damboeanu (2006: 194).

Printre cele mai frecvente încălcări ale normei (cele mai obişnuite acte de devianţă) sunt şi consumul de droguri, alcool şi alte comportamente relaţionate cu adicţia.
În acest caz individul se adaptează sub imperiul comportamentului evaziv, de respingere a scopurilor respectiv mijloacelor instituţionale (există patru opţiuni pentru cei care au renunţat la conformare: inivaţie, ritualism, evaziune/retragere şi rebeliune). În acestă categorie aprtţin: alcoolicii, dependenţii de droguri.

E. Sutherland, realizează Teoria asocierii diferenţiale, care în  combinaţie cu teoriile behavioriste şi ale învăţării sociale, susţine că asemeni oricărui comportament şi comportamentul infracţional este învăţat în procesul de interacţiune, socializare secundară cu persoane semnificative din anturajul individului, (întărită de mecanismele recompensă-sancţiuni şi făcând aluzii la teoria costurilor şi beneficiilor), cum se explică acest lucru? Foarte simplu, dacă un individ intră într-o subcultură a consumatorilor de droguri, acesta va fi socializat în ”virtutea” aspectului pozitiv asupra drogurilor şi mai devreme sau mai târziu va adopta şi el acest comportament.

Conceptul de patologie: definiţii şi explicaţii

 Adicţia este o dragoste patologică (şi aici intrăm în sfera de influenţă a patologiei) şi de încredere, relaţionată cu ceva: obiect, eveniment etc. La ce se referă acest lucru? Definim un lucru ca fiind patologic, atunci când deviază (punct de întâlnire cu devianţa) de la sănătatea sau de la condiţia normală. Atunci când descriem pe cineva ca fiind bolnav, spunem că acea persoană s-a abătut de la ceea ce este considerat a fi ”normal”. În sens restrăns, conceptul de patologie, înseamnă aşadar ”anormal” şi prin urmare, adicţia este o relaţionare anormală cu un obiect sau eveniment. În sens larg, patologia este o ramură a medicinei, care se ocupă cu etiologia (cauzele), patogeneza (fenomenele, mecanismele patolgice) de decurgere a bolii, mai precis cu simptomele (semnele) sau grupului de simptome (sindroame) a bolii, precum şi urmările acestora asupra organismului.

Boala influenţează în mod negativ, munca şi conduitele normale ale indivizilor, deci orice boală poate fi atribuită problemei devianţei, conformităţii şi controlului social (Rădulescu, 2004: 44). Parsons citat de Rădulescu (2004: 44) afirmă că: „boala apare ca o conduită deviantă, iar sănătatea ca un tip de conduită conformistă”, sănătatea echivalând cu starea normală, în timp ce boala/patologia deviază de la această stare. Este important de precizat că boala trebuie privită sub două aspecte: dimensiunea individuală şi cea socială (Rădulescu, 2004: 46). Prima se referă la faptul că: întâi de toate este un eveniment personal, localizat la nivelul percepţiilor şi simptomatologiei individuale, devenind un eveniment social, în momentul în care devine vizibilă pentru ceilalţi, lucru ce va afecta interacţiunea dintre cel bolnav şi anturajul său. Numai dacă am considera adicţia ca o formă de boală, atunci aceasta ar deveni legitimă ca şi devianţa, întrucât induvidul considerat bolnav, este scutit de obligaţiile şi responsabilităţile pentru care acesta trebuie să se conformeze (Rădulescu, 2004: 83).

Devianţa: concept, definiţii şi explicaţii

Devianţa este definită ca fiind: o abatere, de la normele, aşteptările grupului sau comunităţii, o acţiune neobişnuită, iraţională, anormală determinată de: circumstanţe, condiţii şi situaţii particulare, ce creează o situaţie de ilegitimitate, având ca şi consecinţă majoră reacţia publicului (Rădulescu, 1999). Un individ deviant este considerat o persoană: ”bizară”, ”excentrică”, chiar ”anormală” care încalcă regulile, violează regulile obişnuite de conduită. Devianţa este de două tipuri: pozitivă şi negativă; pe noi ne interesează devianţa negativă, reprezentată de infracţiuni, în sfera căreia se încadrează şi toxicomania (adică consumul de droguri şi alcool). De fapt, orice infracţiune este o formă de devianţă penală (devianţa penală presupunând atât o acţiune ilegală cât şi una deviantă, pe când infracţiunea/crima presupune violarea legii penale), deci adicţiile sub nenumăratele ei forme ca: dependenţă de drogruri, alcoolism sunt acţiuni de devianţă dacă manifestă consecinţe grave pentru societate şi astfel se încadrează în sfera problematicii sociale (Rădulescu, 1999: 158).

Primii cercetători ce au adus explicaţii ştiinţifice devianţei, puneau accentul pe aşa numita personalitate ”patologică” (se observă conexiunea devianţa-patologie), ce acorda individului principalul rol în ceea ce priveşte producerea actelor deviante, de aici concepţia că violarea nomelor sociale este realizată de indivizi deficienţi, caracterizaţi prin tulburări de comportament şi de personalitate, drept pentru care nu se pot adapta din punct de vedere social, comiţând astfel: acte deviante şi antisociale. După Antoine Porot, citat de Rădulescu (Rădulescu, Piticariu, 1989: 11), devianţa devine din fenomen psihologic unul social, deoarece personalitatea anormală, patologică poate comite acte deviante în raport cu normele sociale. Pieleanu (1998: 25), este de părere că: orice societate, se confruntă cu stări criminogene precum: diferite aspecte de crimă şi infracţionalitate, din punctul său de vedere, devianţa apare deoarece: ”nu poate exista un sistem social, în care indvizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin de la normalitate. Ca noţiune sociologică, devianţa se distinge de anormalitate (concept de natură psihopatologică) care vizează incapacitatea individului, acceptată şi validată medical, de adaptare la cerinşele vieţii sociale (Rădulescu, 2004: 83).

Adicţiile: patologie şi devianţă: o perspectivă integratoare

Spre deosebire de concepţiile tradiţionaliste asupra comportamennului adictiv, cu caracter biologist şi psihologist ce localizau la nivelul individului cauzele pentru acest comportament,  concepţiile structural-funcţionaliste ce aparţin domeniului sociologic, oferă o perspectivă holistică, ce localizează sursele acestui comportament, la nivelul structurilor sociale deficitare.
Teoriile sociologice privitoare la comportamentul adictiv, au în vedere în special dimesiunea deviantă, a acestui fenomen, deoarece tot ceea ce nu funcţionează în societate, este pasibil de ”intoxicarea” ei.

Important de reţinut: nu putem separa fenomenul adicţiilor în toată complexitatea sa (dependenţă de droguri, alcool sau orice altceva) de domeniul patologiei sau sociologiei devianţei deoarece cauzele consumului de droguri (ne putem referi şi la adicţie, în general) sunt obiective, adică vin din contextul de viaţa al individului, din societate, şi nu neapărat tot ceea ce vine din societate este bun (putem face referire şi la omul bun de la natură, pe care societatea îl perverteşte, concepţia lui J. J. Rousseau). De vreme ce motivaţiile pentru acelaşi comportamnet adictiv, sunt subiective, în sensul că vin din interiorul individului, ca şi rezultat la ceea ce găseşte el în afara contextului social, astfel se poate recurge la o încercare de evadare din realitatea cotidiană, prin dezangajarea din rolul social atribuit de societate, urmată aproape simultan de angajarea în comportamente cu caracter deviant, ilicit.     

Adicţiile, se situează undeva între graniţa dintre târămul patologiei (de care se ocupă domeniul medical şi psihologic) şi târămul devianţei (de care se ocupă, sociologiei devianţei, criminalitatea etc.) iar pentru explicarea lor este nevoie de o perspectivă integratoare, transcendentă, care să înglobeze toate cele trei dimensiuni care explică fiinţa umană în toată complexitatea ei: biologie, psihologie (caracterul patologic) şi sociologie (caracterul deviant), deoarece numai în acest mod putem surprinde toate cauzele, influenţele, efectele care pot determina comportamentul adictiv, neputând face abstracţie de la nimic: adică nu putem minimaliza caracteristicile specifice individuale, dar nici restrânge caracteristicile de mediu, iar singura soluţie în acest sens este: un compromis.

 Se poate observa cu uşurinţă că este dificil şi aproape imposibil, din punctul meu de vedere să ”diseci” aceste concepte, fără să faci referire la celălalte, deoarece între ele există un soi de interdependenţă subtilă, ca un cerc vicios, un labirint, deoarece oriunde ai privi şi oriunde te-ai opri cu explicaţiile, ai vedea că te afli exact în acelaşi loc. De exemplu adicţia, dependenţa de ceva, cauzeză patologia, care mai departe contiună cu devianţa dar nu sunt separate deoarece există între ele un punct comun şi anume starea de anormalitate. Pe de altă parte şi patologia sau devianţa poate cauza fenomenul adicţiei, în cazul în care există o boală sau un factor genetic care ar predispune individul la acest sindrom, sau în cazul devianţei prin asocierea individului cu grupuri sau culturi care îl pot influenţa sau atrage în sfera adicţei cum ar fi: consumul de droguri, de alcool, gambling etc.

Un alt aspect important este afirmat de Rădulescu (2004: 78) care relaţionează conceptul de dependenţă (în cazul acesta, dependenţa de droguri) cu deteriorarea stării de sănătate ale oamenilor, factor de risc pentru apariţia bolii şi apoi cu alte probleme sociale printre care şi criminalitatea/infracţionalitatea, raţiunea acestei conexiuni rezidă în următoarea explicaţie: un consumator, dependent de droguri (sau orice alceva: alcool, gambling) va face orice este necesar pentru a-şi procura doza zlnică: de la acte de crimă până la prostituţie,  trafic de droguri care amplifică crima organizată a reţelelor mafiote; mai mult Oaklez S. Ray, afirmă că efectul consumului de droguri se răsfrânge asupra dimensiunilor comportamentului uman, asupra nivelului de: abstractizare, complexitate, învăţare şi motivaţie (pozitivă sau negativă).  Howard Becker, citat de Jean Bergeret (1982: 74) susţine că: ”toxicomanul, este considerat un deviant în raport cu efectele stigmatizării datorate reacţiei sociale”.

De asemenea potrivit studiilor referitoare la etiologia delincvenţei, este important de remarcat faptul că, alături de multiplele cauze ale producerii, drogurile şi alcoolul au un rol deosebit de important (Pieleanu, 1999: 25), mai mult criminologia îndeosebi a fost foarte interesată să cerceteze legătura care există între consumul a diferite substanţe (printre care şi alcool) şi devianţă.

Concluzii sintetice

Principalele concluzii care rezultă în urma acestui demers de cercetare sunt:
a) interdependenţa care există între conceptele de: adicţie, patologie şi devianţă, în sensul că este dificil să stabileşti unde şi când începe sau se termină una dintre acestea, fiecare putând determina pe fiecare: mai mult putem considera adicţia ca o monedă cu două feţe: o faţă fiind latura patologică a acesteia şi celalaltă fiind latura deviantă.
b) dependenţa/adicţia este asociată cu deteriorarea nu doar a stării de sănătate a individului ci şi a aspectelor sociale, adicţia transcede individul şi se manifestă la nivel de grup, comunitate, societate.  
c) adicţiile au un rol important în producerea devianţei întrucât pot determina producerea acesteia.
d) nu se poate explica fenomenul complex al adicţiilor dintr-o şi printr-o singură perspectivă, explicaţiile trebuie să derive cel puţin din cele 3 domenii ce explică fiinţa umană, ca fiinţă bio-psiho-socială şi anume: explicaţii biologie, psihologice şi sociale.




BIBLIOGRAFIE

Thackery E., Harris, M.  (2003) The Gale Enciclopedia of Mental Disorders, vol 1, Thomson Gale, United States of America.

Bergeret, J. (1982), „Toxicomanie et personalité”, Paris: Presses Universitaire de France.

Pieleanu, M.(1998), „Devianţă socială şi consumul de alcool în România anilor ’90”, Bucureşti: Trei.    

Valleur, M., Matysiak, J. (2008), „Patologiile excesului”, Bucureşti: Nemira.

Ray, O. S., Ksir, C. (1972), „Drugs, society and human behavior”, Saint Louis:The C.V. Mosby Company.      

Rădulescu, Piticariu, (1989), „Devianţă comportamentală şi boală psihică”, Bucureşti: Academia Republicană Socialistă Română.

Răşcanu, R., Zivari M. (2002), „Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog”, Bucureşti: Ars Docendi.

Rădulescu, S. M., Damboeanu, C. (2006), „Sociologia consumului şi abuzului de droguri”, Bucureşti: Lumina Lex.

Rădulescu, S. M., (2004), „Dicţionar selectiv: 100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale,     criminologiei şi sociologiei devianţei”, Bucureşti: Lumina Lex.

Rădulescu, S. M., (1999), „Devianţă, criminalitate şi patologie socială”, Bucureşti; Lumina Lex.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu