Pacea

ești mai sus decât într-un tablou de Klimt

strălucind prin toți porii

ești un Quijote nou nouț

ai cele mai frumoase vise

care se zdrobesc de câte ori vine seara

dar știi că undeva adânc înlăuntrul tău

norii minții n-au nimic de-a face cu

liniștea care erupe

de aceea

nu-ți pasă dacă viața te-a făcut poet sau mecanic de mori de vânt,

o fi același lucru. Eu încă trăiesc absorbind universul și temerile lui

știind că tot ceea ce am de făcut este să iau pe

cineva în brațe când afară se întunecă

și căldura se pierde

căldura pe care încă o pot mirosi iarna în rochița roșie cu trandafiri.

Așa îmi amintesc fiecare vară

cu niște

vârfuri de plete roșii ascuțind sângele

pe oriunde am mers

nu cred că am găsit un loc mai curat

decât Cimititul Hajongard de pe strada Avram Iancu din Cluj,

acolo unde vara se rătăcește printre morminte

îmi amintesc că

odată am stat în fața unui cavou iar un om mi-a spus condolenațe

ba chiar s-a oferit să mătoare frunzele

odihnite acolo de câteva anotimpuri bune

Untold

Câteodată visez

acele locuri albe,

rămășițele spitalelor în care veneam să privesc

cum viețile sunt salvate și ulterior părăsite

vedeam oameni triști, tăcuți

în gândurile lor și parcă toată lumea se termina fix în acea zi, nu mai era timp de rămas bun

sau de dragoste

poemele erau pictate cu sânge și se pierdeau

în patul uitării

răsfoiai fotografii și în fiecare duminică te duceai să aprinzi o lumânare pentru cei dragi

nimeni nu se poate sătura la infinit numai din bunătate

uneori ajungi să-ți pui mâinile în cap și să te mulțumești că muzica nu te-a ocolit

nici măcar cuvintele

sau greutățile vieții

totul este o epuizare de primă clasă

iar tu ești amorsat cu

îndurări și curaj să-ți tolerezi sufletul

înainte să închizi ochii

ceea ce am adunat e vânt ce trece prin tot omul și nimeni nu va ști

câte stele ni se plimbă sub haine când trupurile noastre ne strivesc

ca două rubine în delir

așa cum

fierul se topește în rugină

adulmecând regrete și întuneric 

așa cum orice urlet se strânge departe într-o galaxie a ploilor de vară infinite

și presimt că în curând nu o să putem trasa granițe între tandrețe

și înfiorare

frumusețea ca orice făptură supusă morții

are un loc tainic de stingere

Bypass

Câteva gânduri mă fură adeseori când merg la culcare,

sting lumina și cel mai greu vis e atunci

când închid ochii

singurătatea crește ca o floare de alamandă

e atât de liniște că îți pot asculta bătăile inimii încălzind tot ceea ce a rămas rece

în patul meu.

Nu există nicio taină

oamenii își rezolvă viața

ca-ntr-un puzzle

cele mai frumoase piese la urmă. 

Se poate săpa mult și bine și totuși să ne ajungă lumina

peste ani,

trântim ușile, facem dragoste, trântim lacrimi.

Mă deschizi 

ca o rană în care cad gloanțe și păsări rănite

mâinile tremură

pe întuneric

și parcă nimic nu poate să doară mai mult.

 

Psalm

Singura
odisee care nu visează ești Tu, Doamne
Cel care
vii cu eternitatea pe umeri
să-mi culegi sufletul într-un pumn de lumină
atunci când tot întunericul 

arde mai mult
și-n fața mea întunecată
vederea se împiedică ca o singurătate stăpână pe ținuturi 

alese gândurilor Tale.
Căci Tu știi că fiecare acoperământ 

are ca piatră de temelie
tulburarea,
esența tuturor zidirilor. Sângele nostru în care sufli
iubirea Ta.

Așa îmi învăț rănile să asculte.

În cea mai mică lacrimă pe care o lași să scape, Tu singur ai pus

toată dragostea acestui univers colosal.

Răbdare vie între lucruri vii

așa faci din cea mai fără de însemnare atingere

emoție

în care ne reculegem

imperiul domolit de praf.

Dar Tu, întotdeauna vii în cea mai mare liniște în timp ce noi

ne trudim zilele scufundate-n umbră sau în alte temeri care nu pornesc

altundeva decât din

hăurile absolutului sfărâmat

unde timpul este contemporan durerii.

Numai Tu cunoști singurătatea și visul despre care unii au ajuns să înțeleagă că este însăși 

viața noastră în care ne mistuim de tot învelișul.

Tu, singura Odisee care nu visează, ajută-mă 

ca nu cumva să uit

cum se trăiește și cum se moare cel mai adevărat.

Breathless

ultimul poem nu se pune

îi spunea iubitului, dezvelindu-și ușor trupul catifelat

miroși a gem de cireșe bine coapte.

S-au rupt încălțările și-afară se rupe cerul.

Observi? Numai îndrăgostiții au chef să facă amor între limite,

afară, înlăuntru și întotdeauna

umărul stâng salivând într-o cameră de hotel

părăsit

endless love

dragul meu

mi-ai umezit ochii cu restul de ploaie

infinitul șade răbdător

buzele mele suferă.

Te trezești de pe o zi pe alta

că nu mai ceri nimic de la viață. Nu mai bagi în seamă nimic, oamenii lunecă în tine

tu nu le reții decât excesul de feromoni. Și parcă nimic nu devine mai controversat decât

o simplă stângere de mână. Faci cuvinte încrucișate

în parc. Îți aduci aminte că ai uitat să uzi florile și până să-ți dai seama

ești un simplu mecanism care pleacă.

Câtă dragoste poți să înduri, cu ambele mâini

uscate de bătrânețe?

În primul rând mori,

apoi toată iubirea

te face înapoi tânăr. 

Cu părul ud până la podea

cu toată iubirea pe care mi-o porți

ești mai aproape de viața mea

încât pot clădi nisipul și tot drumul înapoi

într-o singură scoică

deschisă și îngropată în mare

și simt că nu te mai pot iubi până la capăt

că orice înecare este o suprafață

pe care umblu cu sete

de câte ori inimile noastre se bat apoi fac dragoste apoi

mor într-o singurătate deplină în care nimeni

nu îndrăznește să rostească

o rugăciune măcar

pentru izbăvire sau pentru groază

totul este o întunecare în care noi intrăm primii

să ne izbim de adevăr cu tandrețe

și teamă

știind că durerea aceasta începe să erupă

cu mult mai devreme

decât am învățat să iubim.

Ca un rău care trece

Ultima oară

când am dormit lângă tine

a fost ultima oară când am trăit cu adevărat

în carnea mea.

Puteam vedea mai departe,

unde ținuturile se desfac de oamenii lor și totul era ca o neîncetată desprindere.

Dincolo,

în lumea ta

praful se așează la început numai pe ceea ce este cel mai strălucitor

la prima vedere.

Tu veneai cu un surâs pe buze,

și părul îți era mai negru

decât se poate imagina

 într-o viață.

Pașii tăi din hol, aerul

cald după ce treceai

cu gust de pure strawberry

&transpirație vie.

Cărțile îți erau sigilate, nu îndrăzneam să despachetz nimic.

și habar n-aveam de ce posterul ăla creepy de pe tavan

mă făcea să plâng.

Dar adormeam cumva liniștită

că tu ești și atât îi datorezi lumii în care te-ai născut.

Că-ntotdeauna

noaptea se ascunde-n cămașa ta

în carouri uzate alb-negru

după 10 ani de purtat

în fum și baruri

care acum nu mai miroase a nimic, nici măcar a tine.

Acum am înțeles de ce în fiecare dimineață rămân singură

și nimic însorit nu-mi aduce nimic.

Acum am înțeles de ce sunt femeia cu suflet roșu,

în care se trăiește numai joi și numai o oră.

Dacă tu nu ești în gândul meu,

fă risipă de ploaie,

fă-mă să tremur în pantofi murdari, în timp

ce privesc șirul ploilor care cad

de când ai murit

din ’96.