miercuri, 5 august 2015

Pacea

ești mai sus decât într-un tablou de Klimt
strălucind prin toți porii
ești un Quijote nou nouț
ai cele mai frumoase vise
care se zdrobesc de câte ori vine seara
dar știi că undeva adânc înlăuntrul tău
norii minții n-au nimic de-a face cu
liniștea care erupe

de aceea
nu-ți pasă dacă viața te-a făcut poet sau mecanic de mori de vânt,
o fi același lucru. Eu încă trăiesc absorbind universul și temerile lui
știind că tot ceea ce am de făcut este să iau pe
cineva în brațe când afară se întunecă
și căldura se pierde
căldura pe care încă o pot mirosi iarna în rochița roșie cu trandafiri.
Așa îmi amintesc fiecare vară
cu niște
vârfuri de plete roșii ascuțind sângele
pe oriunde am mers

nu cred că am găsit un loc mai curat
decât Cimititul Hajongard de pe strada Avram Iancu din Cluj,
acolo unde vara se rătăcește printre morminte
îmi amintesc că
odată am stat în fața unui cavou iar un om mi-a spus condolenațe
ba chiar s-a oferit să mătoare frunzele
odihnite acolo de câteva anotimpuri bune


marți, 4 august 2015

Untold

Câteodată visez
acele locuri albe,
rămășițele spitalelor în care veneam să privesc
cum viețile sunt salvate și ulterior părăsite
vedeam oameni triști, tăcuți
în gândurile lor și parcă toată lumea se termina fix în acea zi, nu mai era timp de rămas bun
sau de dragoste
poemele erau pictate cu sânge și se pierdeau
în patul uitării
răsfoiai fotografii și în fiecare duminică te duceai să aprinzi o lumânare pentru cei dragi

nimeni nu se poate sătura la infinit numai din bunătate
uneori ajungi să-ți pui mâinile în cap și să te mulțumești că muzica nu te-a ocolit
nici măcar cuvintele
sau greutățile vieții

totul este o epuizare de primă clasă
iar tu ești amorsat cu
îndurări și curaj să-ți tolerezi sufletul
înainte să închizi ochii

ceea ce am adunat e vânt ce trece prin tot omul și nimeni nu va ști
câte stele ni se plimbă sub haine când trupurile noastre ne strivesc
ca două rubine în delir
așa cum
fierul se topește în rugină
adulmecând regrete și întuneric 

așa cum orice urlet se strânge departe într-o galaxie a ploilor de vară infinite
și presimt că în curând nu o să putem trasa granițe între tandrețe
și înfiorare

frumusețea ca orice făptură supusă morții
are un loc tainic de stingere

joi, 25 iunie 2015

Bypass

Câteva gânduri mă fură adeseori când merg la culcare,
sting lumina și cel mai greu vis e atunci
când închid ochii
singurătatea crește ca o floare de alamandă
e atât de liniște că îți pot asculta bătăile inimii încălzind tot ceea ce a rămas rece
în patul meu.

Nu există nicio taină
oamenii își rezolvă viața
ca-ntr-un puzzle
cele mai frumoase piese la urmă. 

Se poate săpa mult și bine și totuși să ne ajungă lumina
peste ani,
trântim ușile, facem dragoste, trântim lacrimi.
Mă deschizi 
ca o rană în care cad gloanțe și păsări rănite
mâinile tremură
pe întuneric


și parcă nimic nu poate să doară mai mult.

 

sâmbătă, 16 mai 2015

Psalm

Singura
odisee care nu visează ești Tu, Doamne
Cel care
vii cu eternitatea pe umeri
să-mi culegi sufletul într-un pumn de lumină
atunci când tot întunericul 
arde mai mult
și-n fața mea întunecată
vederea se împiedică ca o singurătate stăpână pe ținuturi 
alese gândurilor Tale.
Căci Tu știi că fiecare acoperământ 
are ca piatră de temelie
tulburarea,
esența tuturor zidirilor. Sângele nostru în care sufli
iubirea Ta.

Așa îmi învăț rănile să asculte.

În cea mai mică lacrimă pe care o lași să scape, Tu singur ai pus
toată dragostea acestui univers colosal.
Răbdare vie între lucruri vii
așa faci din cea mai fără de însemnare atingere
emoție
în care ne reculegem
imperiul domolit de praf.
Dar Tu, întotdeauna vii în cea mai mare liniște în timp ce noi
ne trudim zilele scufundate-n umbră sau în alte temeri care nu pornesc
altundeva decât din
hăurile absolutului sfărâmat
unde timpul este contemporan durerii.
Numai Tu cunoști singurătatea și visul despre care unii au ajuns să înțeleagă că este însăși 
viața noastră în care ne mistuim de tot învelișul.

Tu, singura Odisee care nu visează, ajută-mă 
ca nu cumva să uit
cum se trăiește și cum se moare cel mai adevărat.


vineri, 8 mai 2015

Breathless

ultimul poem nu se pune
îi spunea iubitului, dezvelindu-și ușor trupul catifelat
miroși a gem de cireșe bine coapte.
S-au rupt încălțările și-afară se rupe cerul.
Observi? Numai îndrăgostiții au chef să facă amor între limite,
afară, înlăuntru și întotdeauna
umărul stâng salivând într-o cameră de hotel
părăsit

endless love
dragul meu
mi-ai umezit ochii cu restul de ploaie
infinitul șade răbdător
buzele mele suferă.

Te trezești de pe o zi pe alta
că nu mai ceri nimic de la viață. Nu mai bagi în seamă nimic, oamenii lunecă în tine
tu nu le reții decât excesul de feromoni. Și parcă nimic nu devine mai controversat decât
o simplă stângere de mână. Faci cuvinte încrucișate
în parc. Îți aduci aminte că ai uitat să uzi florile și până să-ți dai seama
ești un simplu mecanism care pleacă.

Câtă dragoste poți să înduri, cu ambele mâini

uscate de bătrânețe?

În primul rând mori,
apoi toată iubirea
te face înapoi tânăr. 


joi, 7 mai 2015

Cu părul ud până la podea

cu toată iubirea pe care mi-o porți
ești mai aproape de viața mea
încât pot clădi nisipul și tot drumul înapoi
într-o singură scoică
deschisă și îngropată în mare

și simt că nu te mai pot iubi până la capăt
că orice înecare este o suprafață
pe care umblu cu sete
de câte ori inimile noastre se bat apoi fac dragoste apoi
mor într-o singurătate deplină în care nimeni
nu îndrăznește să rostească
o rugăciune măcar

pentru izbăvire sau pentru groază

totul este o întunecare în care noi intrăm primii
să ne izbim de adevăr cu tandrețe
și teamă
știind că durerea aceasta începe să erupă
cu mult mai devreme

decât am învățat să iubim.


joi, 23 aprilie 2015

Ca un rău care trece

Ultima oară
când am dormit lângă tine
a fost ultima oară când am trăit cu adevărat
în carnea mea.
Puteam vedea mai departe,
unde ținuturile se desfac de oamenii lor și totul era ca o neîncetată desprindere.

Dincolo,
în lumea ta
praful se așează la început numai pe ceea ce este cel mai strălucitor
la prima vedere.

Tu veneai cu un surâs pe buze,
și părul îți era mai negru
decât se poate imagina
 într-o viață.

Pașii tăi din hol, aerul
cald după ce treceai
cu gust de pure strawberry
&transpirație vie.
Cărțile îți erau sigilate, nu îndrăzneam să despachetz nimic.
și habar n-aveam de ce posterul ăla creepy de pe tavan
mă făcea să plâng.

Dar adormeam cumva liniștită
că tu ești și atât îi datorezi lumii în care te-ai născut.
Că-ntotdeauna
noaptea se ascunde-n cămașa ta
în carouri uzate alb-negru
după 10 ani de purtat
în fum și baruri
care acum nu mai miroase a nimic, nici măcar a tine.

Acum am înțeles de ce în fiecare dimineață rămân singură
și nimic însorit nu-mi aduce nimic.
Acum am înțeles de ce sunt femeia cu suflet roșu,
în care se trăiește numai joi și numai o oră.

Dacă tu nu ești în gândul meu,
fă risipă de ploaie,
fă-mă să tremur în pantofi murdari, în timp
ce privesc șirul ploilor care cad
de când ai murit


din ’96.



când mǎ ridic pe vârfuri

pământul se stinge  buzele tale au venit firesc ca o umbrǎ din care i s-au desprins oameni.  Râvnesc pe vârfuri, dar carnea nu îmi ajunge ni...