vineri

azi

mi-a rămas gândul că inima ta  este în loc cald

unde norii se adună-n liniște

pot umple lumea cu zăpadă și alte lucruri care scad în timp

când mor se duc în alte locuri unde anotimpurile se sting

pe întuneric

nimeni nu poate trasa granița dintre iubire și singurătate

într-un fel fiecare drum în care pășim este

căptușit

pe dinlăuntru ca o fiară sublimă

cu aripi și solzi, cu viață și moarte

așa suntem de vii

întru bunătatea frământărilor   

ultimele zdrobiri (I)

 Ultima oară când mi-am închis ochii

devenea prima oară când te întorceai în brațele mele.

Timpul meu curgea prea frumos

printre sângerări.

Un loc tandru se risipea ca o ceață

Dragostea mea,

mâinile mele vor trece peste corăbii

și peste valurile care mocnesc sub imensitatea dorințelor  

dar tu vei pune capul peste pernă

și îndată vei adormi

și-n visele tale dulci vei începe să tremuri când vei privi ceasul

ticâind în întuneric. Fiecare zi va fi despre ascultare și rugăciune.

Fisuri încercând să nu tulbure liniștea apelor. Colțuri uriașe în care ne amintim

cum arătam atunci când

ni se vedea sufletul gol. Alei frământate înlăuntrul gândurilor.

Depărtări peste care se lasă noaptea.

Când dormi îți sărut inima

dar tu n-ai cum să știi

că eu am rămas

doar un cuțit distrus în întregime

căruia viața însăși refuză să-i vorbească

despre tăiere.

hand writing

dacă această lume se va ofili cândva, o vom pune pe un raft

al gândurilor trecătoare,

o vom ține pitită sub pecetea ploii.

Ne vom bucura de pajiștile înverzite, de florile care cresc

pe unde nu sunt așteptate. De inimile mici și desfăcute de cât le-au mai rămas de iubit.

Ochii noștri se vor sătura de viață,

fără rațiuni, fără cuvinte de mângâiere. Vom fi blânzi și puri

mai tandri decât orice revărsare a nopții.

Vom ști că moartea nu are nimic de spus

sau poate că singura ei vorbă

va trece

ca o mângâiere caldă

pe unde și păsările trec

și

suspină

se așterne

o toamnă lungă.

Lăuntricii

Cu inima ca o frământare desculță

pornesc pe acest vis. S-ar putea

ca această viață să mă ascundă în cel mai înalt vârf al pământului.

Să-mi înrobească degetele și ascunzișurile iar eu să ies din ploaie de cealaltă parte

a beznei.

Un înger se ascunde în turla bisercii. Poate că

mă vede cu ochii înlăcrimați când adorm

când greul devine o fereastră cu lacăte.

Îmi pun oglinda înlăuntru. Gândurile dispar.

Nu rămâne decât felul acela de frumusețe din care mușcă lumina. Vaste picături de

viață risipite pe cărări neumblate. Noaptea care ne înconjoară

inimile. Mâinile tale cercetând abisul mâinilor mele. Singura rană care ne ajunge până la suflet. De acolo nimic nu va pleca.

Putem fi o iluzie care-și lipește tâmplele de zidul lucidității.

Putem crede cu ochii mărunți că mângăierea în cea mai sublimă formă a ei este o cale a răstignirii. De câte ori iubesc dispar într-o constelație difuză. Mă termin dinainte de a-mi lăsa hainele să acopere alte corpuri plutitoare

dincolo de aceste credințe

suntem doar

vârful

propriilor

noastre

temeri. 

Paper hearts

N-am nimic de adulmecat.

Pielea mi-e aspră, vinișoarele duc războiul acesta neînțeles al plecărilor. Te caut precum gândul care pornește într-o viteză a luminii, terifiat de sângele lui. O dată te-am cunoscut și de atunci te tot am

chiar dacă cerul se închide în fiecare noapte.

Nimic din ceea ce-i lumesc nu va trece peste marginile memoriei.

Mi-e dor de inima mea.

Viața m-a rupt ca pe-o pâine caldă și acum mă mestecă. 

Mi-e dor să iubesc cu mâinile zidind cercuri de întâlnire. Dar eu, un biet suflet care gonește înlăuntrul singurătății

nu mă pot desprinde de culoarea unui iubit absent. Nu pot înota fără să-mi pierd capul.   

Nu pot iubi fără să las

copacii să se ofilească într-o ploaie măruntă

în amintirea verii care m-a stins.

Am întunericul aproape când adorm.

Așa te aștept.

tu nu vei fi nicicând mai frumoasă decât acum

și simt

umbra ta ca un navigator peste mările care înaintează-n

gândul meu

 

tu ești iubita care se desprinde de valuri, de spume, de ape.

Atât de frumoasă încât mi-e teamă că dacă te-aș lua în brațe,

mi-aș îneca sufletul.

Când mă trezesc singur

șoaptele tale îmi răspund ca unui bun prieten.

Doamne, câtă iubire poți cuprinde-n palmele tale

netezind suflarea sfârșită a muribunzilor.

Doar tu-mi lași viața să rodească ca un pom neobosit în fiecare anotimp.

Dacă închid ochii te văd pășind ca într-o lume care s-a născut din coasta unui înger. 

Te cunosc atât de adânc precum întunericul își cunoaște

cicatricile în nopțile apăsătoare.

unul dintre lucrurile mele preferate despre viață

e atunci când închid ochii.

Lumea devine o renunțare.

Infinitul tulburând oceanul întunecat.

Ne substituim rosturile și în loc de ochii noștri închiși, o formă de visare se prinde-n viteză.

Cât trăim, viața întreagă ne este o coajă în care ne lăsăm inimile să plutească. Aerul din sânge, abandonul, întunecarea. Concepte pe care le intuim în mințile noastre răstignite într-un context mărginit. Locul meu este acolo unde munții cresc în adâncime, unde viața alunecă între o respirație și o închidere totală simțurilor. Poveri care construiesc limitările. Orizontul albastru cât vezi cu ochii. Te oprești. 

Rugăciunea ta n-a fost nicicând mai aproape de Dumnezeu.