Tristețea mea fuge din oameni,
ca dintr-o viață în care Dumnezeu se întoarce
și-și cere iertare.
La colțul străzii
un câine fredonează
iarna cea mai lungă.
O cunosc.
Așa au ajuns anii mei,
să semene cu un hoț bun.
Tot ce se fură astăzi,
ajunge în seiful unui bătrân
care doarme
pe cea mai mare liniște.
Atunci poemul meu se odihnește.
Mușcă din mine și se satură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu