o lume despărțită de ziduri și
ceva călduros care să ne
strângă rănile
iar eu
micuță și prăpădită cum sunt
nu-mi pot aduce aminte cum
arătau ochii tăi
dacă priveau în gol sau dacă pur
și simplu
lunecau noaptea-n râuri negre
ca niște locomotive uriașe
în care se lasă liniștea
singura stare
care doboară
vagoanele
răsfirate pe câmpul de maci peste care plouă nopți la rând
și
acum florile se întunecă
și
se sting
te
visam lângă apă, trupul tău era o fântână lângă care mă opream din
când
în când. Îmi cădea părul peste umeri, tu îmi spuneai c-ar fi mai bine să-l tai
măcar
dacă o fi să plouă
cerul
nu se va întrista
învățam
despre greutatea cuvintelor
printre
cărți și lacrimi.
Mă
vedeai cum cresc și când nu eram atentă îmi puneai
pietre
în rucsac
dragostea
tot
ce ne rămâne
după
ce creștem și murim
despărțiți de ziduri și ceva călduros care ne umple
rănile.
