Am început să plutesc. Cumva toate căutările se opreau odată cu glasul tău, ca un început de dimineață pe pământ rece. În patul meu se descălță toate umbrele. Mi-a șoptit îngerul să stau neclintită când vine întunericul, când toată dragostea se dizolvă în lacrimi. Ninge peste cei morți și nu vine nimeni să-i îngroape.
Un șnur de viață se întunecă ca un sărut amestecat cu sânge. Sunt o fărâmă de praf și-n toată această constelație a nimicului, cineva a desenat o inimă vie. Un viscol tremură în pauza bătăilor de inimi.
Dacă ai putea privi în sufletul meu, ai vedea răsăritul ca o bibliotecă cu o mie de sori.
Frumusețea mea s-ar rupe și n-ar mai rămâne decât fâșii din ploi înghețate peste timpuri cu primăveri și lumini sugrumate în buncăre cu copii ascunși de mamele lor.
Respiri miracolul unui univers cu minte lucidă, reconstruindu-și starea de conștiință la infinit.
Cine iubește va învia, din vierme se va face zbor peste ape, semănând lumină peste umerii grei ai catedralelor cu trupul visat deasupra oceanelor cerești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu