abia atunci înțeleg viața ca pe o metaforă care începe să lunece înlăuntrul oamenilor
inimi vii, obișnuite cu suferința fiecărei zile
ce se sfârșește până la urmă
când ajungi la sfârșit nu mai există nicio durere
și florile supraviețuiesc în ochii privitorului,
în plămânii ce respiră încă din dulceața lor vie
aș dori doar atât de la Dumnezeu o singură dimineață nesfârșită pe care s-o trăiesc cu nicio teamă că aș putea să pierd ceva din mine, din sufletul meu
să pun cărțile într-o ascunzătoare perfectă, unde nimeni să nu le mai găsească niciodată și
inimile noastre de zăpadă ce se topesc atât de frumos.
