A fi viu, a fi cel mai frumos om dintre oameni
doborât de viațǎ și totuși a îndrăzni să faci minuni
sǎ rupi mori de vânt din tine pe fața netulburată a pământului —
o suflare ca un rai nocturn cu păsări în loc de îngeri şi Dumnezeu croind
cicatrici fulminante pe sub straturi profunde de piele.
Așa îmi imaginez eu cei mai frumoși dintre oameni ca o liniște făcută să îndure în tot acest zgomot.
Îmi las gândurile deoparte într-un colț inaccesibil. O rochie vie însuflețind un trup copleșitor ce atârnă peste sufletul său. Ca o păpușă cusută în interiorul alteia, să nu-și vadǎ ochii adânc legați în jurul acestor umbre.
Un poem în care ai putea să plângi, sǎ vii lângă sufletul meu ca o nevoie firească. Și dragostea începe sǎ intre ca o inimă în calvarul altei inimi, cu degetele curgătoare să nu ocolească nicio firimitură de corp.
Tu spui cǎ iubești —
cǎ mâinile mele scot apǎ din locuri greu accesibile.
Suntem stranii, scriem în clavicula fiecărui organ. Acești plămâni cruzi ce încă învață cum să respire în mod desăvârșit
şi felul în care mintea mea obișnuiește să devină atingere în mintea ta.
Photo credits: Azul cielo Belinda (Pinterest)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu