Paper hearts

N-am nimic de adulmecat.

Pielea mi-e aspră, vinișoarele duc războiul acesta neînțeles al plecărilor. Te caut precum gândul care pornește într-o viteză a luminii, terifiat de sângele lui. O dată te-am cunoscut și de atunci te tot am

chiar dacă cerul se închide în fiecare noapte.

Nimic din ceea ce-i lumesc nu va trece peste marginile memoriei.

Mi-e dor de inima mea.

Viața m-a rupt ca pe-o pâine caldă și acum mă mestecă. 

Mi-e dor să iubesc cu mâinile zidind cercuri de întâlnire. Dar eu, un biet suflet care gonește înlăuntrul singurătății

nu mă pot desprinde de culoarea unui iubit absent. Nu pot înota fără să-mi pierd capul.   

Nu pot iubi fără să las

copacii să se ofilească într-o ploaie măruntă

în amintirea verii care m-a stins.

Am întunericul aproape când adorm.

Așa te aștept.

tu nu vei fi nicicând mai frumoasă decât acum

și simt

umbra ta ca un navigator peste mările care înaintează-n

gândul meu

 

tu ești iubita care se desprinde de valuri, de spume, de ape.

Atât de frumoasă încât mi-e teamă că dacă te-aș lua în brațe,

mi-aș îneca sufletul.

Când mă trezesc singur

șoaptele tale îmi răspund ca unui bun prieten.

Doamne, câtă iubire poți cuprinde-n palmele tale

netezind suflarea sfârșită a muribunzilor.

Doar tu-mi lași viața să rodească ca un pom neobosit în fiecare anotimp.

Dacă închid ochii te văd pășind ca într-o lume care s-a născut din coasta unui înger. 

Te cunosc atât de adânc precum întunericul își cunoaște

cicatricile în nopțile apăsătoare.

unul dintre lucrurile mele preferate despre viață

e atunci când închid ochii.

Lumea devine o renunțare.

Infinitul tulburând oceanul întunecat.

Ne substituim rosturile și în loc de ochii noștri închiși, o formă de visare se prinde-n viteză.

Cât trăim, viața întreagă ne este o coajă în care ne lăsăm inimile să plutească. Aerul din sânge, abandonul, întunecarea. Concepte pe care le intuim în mințile noastre răstignite într-un context mărginit. Locul meu este acolo unde munții cresc în adâncime, unde viața alunecă între o respirație și o închidere totală simțurilor. Poveri care construiesc limitările. Orizontul albastru cât vezi cu ochii. Te oprești. 

Rugăciunea ta n-a fost nicicând mai aproape de Dumnezeu.

această dragoste care crește

Zilele trec, se întind dincolo de colivii, de zmeii uriași.

Ne ștergem de lacrimi, ne udăm dragostea.

Cumva nici o lume nu are să încapă în toate hărțile care s-au rupt.

Trăim fiecare dimineață ca niște fluturi care tremură. O dragul meu, moartea lor e frumoasă,

când te gândești că-n atât de puțin timp

au zborul netulburat.

Alte mișcări în care lăsăm pierduți, inima continuă să bată.

Suntem întunericul în care Dumnezeu și-a deschis ochiul.

Ne privim aripile perfect întinse, în timp ce viața ne desface de temeri.

Suntem mărul care cade și face pământul să plângă.

Nu mai contează cât de rece s-a făcut afară. Cine privește peste fereastră când sângele transpiră sub piele. Suntem visul care se întâmplă și nimeni nu-și amintește

nimic.

Într-o zi voi ajunge în fața ta. Îți voi strânge toate cuvintele nespuse, tot ce ai apucat să gândești.

Summer bodies

Când mă înghit

când culc anotimpurile în aceste forme de inimi

distilând zahărul din întuneric

viața mi se risipește într-un ceas.

Nu-mi cunosc drumul. Ochiul de rezistență dintre imaginea subtilă a lui Dumezeu iubind această lume și prăbușirile noastre.

Dar noi nu avem amintiri, nu avem nimic care să ne umple mințile decât cuvinte

îngropate sub stele.

Nu am sânge care să curgă și să păteze pământul.

Vara aceasta mi-am lăsat părul lung, întunericul și-a lărgit coperțile.

Să mă citești când ultima zi din acest august fierbinte

își va întinde florile uscate și buzele mele

vor trece peste noapte

peste vise

peste sfârșit.

te visam lângă apă

o lume despărțită de ziduri și ceva călduros care să ne

strângă rănile

iar eu

micuță și prăpădită cum sunt

nu-mi pot aduce aminte cum arătau ochii tăi

dacă priveau în gol sau dacă pur și simplu

lunecau noaptea-n râuri negre

ca niște locomotive uriașe

în care se lasă liniștea

singura stare care doboară

vagoanele răsfirate pe câmpul de maci peste care plouă nopți la rând

și acum florile se întunecă

și se sting

te visam lângă apă, trupul tău era o fântână lângă care mă opream din

când în când. Îmi cădea părul peste umeri, tu îmi spuneai c-ar fi mai bine să-l tai

măcar dacă o fi să plouă

cerul nu se va întrista

învățam despre greutatea cuvintelor

printre cărți și lacrimi.

Mă vedeai cum cresc și când nu eram atentă îmi puneai

pietre în rucsac

dragostea

tot ce ne rămâne

după ce creștem și murim

despărțiți de ziduri și ceva călduros care ne umple rănile.

Spectrum

E ceva ce adulmecă

înlăuntrul nostru. Orele tăcăie în cel mai tăcut ceas de pe pământ.

Depărtări întinse cât am putea paria pe

singurătate. Eu vie, așteptând

prăbușirea copacilor fluizi de peste ocean.

Dacă ar exista un loc unde

să ne lăsăm trupurile și să continuăm drumul

învelind miezul în bucăți luminoase

numai ca ochii noștri să poată vedea

fiecare părticică destrămată  

în urma zilelor.

Câmpuri adânci într-o singură inimă

clătinând ploaia.