Omul care culege ploaie

Am început să plutesc. Cumva toate căutările se opreau odată cu glasul tău, ca un început de dimineață pe pământ rece. În patul meu se descălță toate umbrele. Mi-a șoptit îngerul să stau neclintită când vine întunericul, când toată dragostea se dizolvă în lacrimi. Ninge peste cei morți și nu vine nimeni să-i îngroape. 

Un șnur de viață se întunecă ca un sărut amestecat cu sânge. Sunt o fărâmă de praf și-n toată această constelație a nimicului, cineva a desenat o inimă vie. Un viscol tremură în pauza bătăilor de inimi. 

Dacă ai putea privi în sufletul meu, ai vedea răsăritul ca o bibliotecă cu o mie de sori. 

Frumusețea mea s-ar rupe și n-ar mai rămâne decât fâșii din ploi înghețate peste timpuri cu primăveri și lumini sugrumate în buncăre cu copii ascunși de mamele lor. 

Respiri miracolul unui univers cu minte lucidă, reconstruindu-și starea de conștiință la infinit. 

Cine iubește va învia, din vierme se va face zbor peste ape, semănând lumină peste umerii grei ai catedralelor cu trupul visat deasupra oceanelor cerești.

Mariupol

Și degetele ei cântau, clapele amestecate cu pământ scoteau totuși acea magie care îți trece prin suflet, precum împunsătura de sabie în coasta Răstignitului.   Astăzi pâinea se frânge pentru cei ce plâng departe de casele lor. Împărăția cerurilor este aici. 

Ești în Dumnezeu, cum n-ai mai fost vreodată. Îți simți respirația detașându-se de tine, ca un zid curgător 

să fii viu înseamnă să sângerezi cu toate insulele de meteoriți, cu tot cerul căzând ca o avalanșă de lacrimi deasupra timpurilor, peste lumi și cimitire, se nasc alți oameni. 

Durerea de a trăi, cu răni fără memorie, viu de-a pururi, printre frânturi de zile și rugăciuni. Peste un balcon bombardat atârna un zmeu deasupra morții. 

Cu dragoste pe moarte călcând. Un strat subțire ca zăpada ce vrea să ardă. Această graniță dintre război și dragoste este ca o grădiniță în flăcări.

Un copil scrie cu cretă peste nori.

Astăzi, Ucraina/Сьогодні, Україна

Mamă, astăzi în loc de rochie de mireasă, am îmbrăcat  uniformă militară. Și nu m-a durut să zâmbesc cu sufletul întreg și zdrobit prin dedesubturi reci unde suntem ascunși, nici mucegaiul sau umezeala nu sunt tăioase. Nici măcar noroiul închegat cu sânge ca o năframă a unei văduve tinere, udată în lacrimi, scuipată și călcată în picioare. Dar știi, Dumnezeu va limpezi tot acest întuneric și va alege dragostea din pieptul celor mai fierbinți.         

Grâul se va coace, raiul și cerul vor deveni unul singur peste imnul nostru, sfințit prin jertfa celor neprihăniți. Luptăm și ne rugăm, luptăm și plângem, cu o mână pe armă și cu alta în văzduhul altarului Celui Preaînalt.                   

N-am visat vreodată ca la nunta mea vor cânta sirene. Că un sărut este la fel de real și în taina tranșeelor ca în orice casă în care se respiră iubire. Astăzi Ucraina, este despre dragoste în mijlocul furtunii, fluturii zboară și mor în aceeași zi, iar noi ne ridicăm deasupra beznei și învingem moartea cu mâinile goale.                                     

Astăzi, am învățat că pot să iubesc la infinit dacă mi-am pus inima să păzească tot ceea ce îi este mai drag și mai sfânt.

*** Traducere în limba Ucraineană: Ion Dubovici ***

Мамо, сьогодні замість весільної сукні я одягнула військову форму. І не завадило мені усміхнутися всією душею, розбитою, через холодні підвали, де ми сховані, де ні цвіль, ні вогкість не відчутні. Навіть згущена грязюка з кров’ю, як хустка молодої вдови, мокра від сліз, обпльована і потоптана ногами. Але знаєш, Бог очистить всю цю темряву і вибере любов із грудей найгарячіших.

Пшениця дозріє, рай і небо стануть воєдино над нашим гімном, освяченим жертвою невинних. Боремося і молимося, боремося і плачемо, однією рукою на зброї, а іншою – в повітрі біля вівтаря Всевишнього.

Не снилося мені ніколи, що на моєму весіллі співатимуть сирени. Що поцілунок є також справжній і в таємниці окопів, як і в будь-якій хаті, де дихає любов. Сьогодні Україна – це про любов посеред бурі, метелики літають і вмирають в той же день, а ми піднімаємося над темрявою і перемагаємо смерть голими руками.

Сьогодні я зрозуміла, що можу любити безмежно, якщо покладу своє серце щоб охороняло все, що для нього є найдорожчим і найсвятішим. 

Din inimă va învia liniștea

Și știi că iubești, atunci când pământul se preface-n oglindă vie și trecătoare atunci când îți ascunzi mâinile trecute prin viață, înăbușind-o. 

Râuri de riduri nu pot vorbi despre frumusețe precum se cade să cred în ochii tăi sfinți. Au trecut timpuri lungi de când tu ai plecat mai departe. Am așteptat la fereastră, punând la o parte firimiturile fiecărei zile ce m-a prins în singurătate, poate într-o zi vor veni păsări iar cerul se va îndura și își va deschide gratiile de fier. Dacă îl privesc îmi pot închipui cu desăvârșire glasul tău șoptind peste galaxii. 

Dacă undeva există un loc unde dragostea poate muri, aș vrea să cred că în inimi va fi ultimul loc de stingere. Apoi va fi întuneric și tot universul va plânge. 

Dacă te-aș putea pândi în oglinzi să știu că sufletul tău este în loc bun, unde poezia crește și noaptea în loc de veșnicie și-n fiecare zi este îndeajuns timp pentru toate anotimpurile. Așa cum plouă, tot așa să ningă, dar frigul să fie dulce ca o cămașă țesută din zahăr topit, să-mi amintească de viața ta, cea pe care n-am mai apucat s-o cunosc decât reconstituind firul descântecelor cărții pe care n-ai mai apucat s-o scrii. Ești ultima iarnă de care mi-era dor și teamă.

Si știi că iubești atunci când ești acasă în orice colț al lumii, iar dacă cineva te-ar încuia și-n pietre, inima ta ar zâmbi fericită, căci ea este liberă și-n întuneric, și-n închisori și niciun iad pământesc sau nepământesc nu poate ucide dragostea când ea este vie și-n pântecele morții, așa cum întunericul nu poate înghiți lumina și pasărea nu poate fi îngropată departe de zborul ei.                          

 

Vitralii

Când crezi că ai atins totul și ceva te strânge pe dinăuntru, ca un tunel în care oamenii se înghesuie cu mâinile departe de dragostea lor. 

Cineva o să ne povestească despre singurătate așa cum este, fierbinte la un capăt ca mâna unui bolnav, în rest rece ca un început de primăvară.

Lumea mea se amestecă cu un cub de zahăr ca un sărut viu îndeajuns să topească întunericul. Un sărut care ar topi Everestul și toți morții lăsați în zăpadă. Dacă i-ai vedea n-ai știi că pe sub straturi și straturi de haine moartea lor se întinde peste infinit ca un bulgăre de lumină.  

Și totuși încă n-am învățat cum să ne agățăm de dragoste ca de o respirație adâncă și să pătimim pentru viața care a umplut golul.    

                                              

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

                                   

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.
 

Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă, mușcând din odihna apelor. 

Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.

Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață. 

Brusc, frigul se dezvelise de el însuși, nemaiavând nicio putere. 

Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii

iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot de lumină.

Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o ploaie mult așteptată peste pământul însetat

buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic nu mai ocolește întunericul.

Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în nesomn. 

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se risipească toate umbrele. 

În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare. O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag. Totul ar fi curat și alb, iar peste tulburările noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.

Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se poate privi are numele chipului Tău.