noi nu ne vom întâlni niciodată, visători sau necunoscuți lângă ferestre obișnuind să hrănim păsări imaginare cu picături de pâine imaginară
aceste răni și-au învățat pe deplin granițele, au umplut în mod verosimil aceste corpuri neverosimile.
În visele mele cu flori mereu cad flăcări.
Cerul arde galben-albǎstriu cu miros metalic —
un fum ce tremură-n fiecare inimă caldă de om.
Dumnezeu deschide lacătele cu îngeri.
Un cuțit dureros taie adânc în mine sufletul zilelor.
Ochii tăi îmi arată cel mai fantastic itinerariu. Îmi decupează puțin din acea lume blândă, cea mai umană pe care am găsit-o aici. Fiindcă numai dragostea poate rămâne acel sanctuar viu şi fără de cusur.
O lume dreaptă în care am ales să pășesc cu vârfuri tăiate. Sǎ împing prin tot acest tunel ce creşte fioros ca o armură malignă în miezul oaselor.
Ne vom închide în rana cea mai blândă apoi vom sângera frumos până la sfârșit.
Photo credits: “Le monde d'Annie”.
