Solitarium

Dincolo de aceste drumuri
care se despart în vânt, în glasul
cel trist făcut din această suflare caldă
precum adăpostul pe timp de furtună
mintea mea mă trădează
mă strânge
din măruntaiele nopții
și-i așa de liniște,
încât gândurile alunecă-n într-o rană nouă
mai ușor
decât săgetarea unui neprihănit
în inima întunericului.
Această liniște mă apasă,
așa cum sigur mi se întâmplă când adorm iar cele mai
importante lucruri pândesc
din oglindă.

The seal

Când gândurile defrișează obscuritatea dn noi

lăsăm visul să treacă în lumina cea rece

ca o ploaie peste cuvinte.

Doar brațul tău mă clatină,

o ascunzătoare de temeri.

Nu am călăuză nici semne pe care să le cred

când mă trezesc dimineața.

De altminteri, întreaga candoare a

glasului tău în care mă pierd încet,

de pe-o zi pe alta

se aseamănă cu un loc întins,

ca o casă

fără ziduri, fără de liniște.

Cât timp te privesc

sunt femeia care pășește pentru ultima oară

în întuneric

ca în grădina ei,

un loc preferat

pentru uitare

cu ceruri imense revocând miezul

dinlăuntrul confuziei

ca un sigiliu închis.

Întru slova mărturisirii

E cald și mărturisesc că rănile sunt mai dulci 
când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă peste pământul uitat.

Pașii tăi ocolesc apele întunecate

și risipirea văzduhului. 
E timpul despărțirii.

Temeri dezvelindu-și carnea fragedă. 
Ne desprindem de miezul luminii, de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet. 
Între certitudini și îndoieli, picură întunericul. 
Dar Tu mi-ai îmbrățișat gândurile, 
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi. 
Mi-ai atins liniștea,dincolo de valurile înstrăinării.

Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară

spălați în zăpada cea rece.

Chipul Tău

oglindit în adâncuri, vărsând viață peste tot ce a obosit.

Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde tot așa

gândurile noastre ne topesc în pădurile

arse. Ceva îndepărtat să ne aducă aminte

că tot ceea ce iubim

ne vindecă de moarte

ca o tandrețe sfântă.

Templul

Rătăcesc cu gândul obosit.

Am atins moartea

și nimic nu mi-a tremurat înlăuntrul inimii. Nici măcar o suflare.

Un înger locuiește în lumină.

Mi-a văzut sufletul, șters ca o ceară ce i-a picurat pe mânecă

toată viața.

Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc

peste sufletul meu

ca o mână caldă

dezvelind stele.

jumătatea mea dezăpezită

ne lăsăm dragostea să ne soarbă în aglomerație,

ne desprindem de umbre,

în metrouri,

pe străzi.

Suntem tandri și sfidători pe unde rătăcim,

pe unde lăsăm

un colț de lumină și câteva bucățele de pâine

nimeni nu va veni în urma noastră să ne ungă rănile.  

O parte din trupul meu este

crestat în marginea oglinzii. Ochii tăi mă văd

până unde coboară întunericul,

până unde zăpada atinge  

acea goliciune adâncă de care se prind cuvintele

și vidul acestei vieți.

dar eu pornesc pe acest drum lung
îți întind mâna în singurătate

îți întind frigul și ploaia,

ca într-o promisiune sfântă. 

cardio

nu te lipi de inimi

s-ar putea să cazi în lacrima

visului tău

fotografie

Erai tânăr și visător. Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.

Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde, ca o picătură de soare îmblânzind

străzile pustii din oraș. Nimic rău în ochii tăi calzi,

nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol, cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă întărită prin legături metalice într-un moment care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții. Îmi amintesc că te rugai

singur pe drumul tău

ocolind cele mai comune cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur

nici îndoliat. Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul

unde răurile se opresc. Unde păsările se adună-n

liniște.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.

Pui capul pe o pernă care cade într-un vis

îmbrățișând lumină

și întuneric

iar eu

te visez cum uzi florile și zâmbești.

Nu spui nimic, ești desculț în zăpadă

îndurând frumusețea care

pălește-n gândul meu.